Pompiliu Marcea are cea mai mare bucurie a vieţii sale, în vara anului 1964 când se naşte unicul său copil, Corina.
În anul 1968, Pompiliu Marcea avea să susţină teza de doctorat cu o lucrare intitulată ”Ioan Slavici”.
Din comisia de doctorat a făcut parte şi Constantin Ciopraga care spune: ”Când Pompiliu Marcea şi-a susţinut teza la Facultatea de litere din Bucureşti, am făcut parte din comisia de doctorat. A fost un moment luminos de afirmare a personalităţii sale, concluziile fiind unanim elogioase. Şi-a luat titlul de doctor într-un mod remarcabil. Despre profilul intelectual al lui Pompiliu Marcea, exegetul literar, îşi formase o idee înainte de a-l fi cunoscut direct. I-am urmărit comentariile dense din presa de specialitate; m-a ţinut în loc substanţiala sa monografie despre Ioan Slavici, de la a cărei apariţie trecuseră exact 30 de ani! O nouă ediţie amplificată, avea să apară în 1968, constuindu-se într-un instrument de lucru indispensabil… De numele lui Pompiliu Marcea, profesor la Universitatea din Bucureşti, se leagă în special , alte doua volume, ambele despre autorul ”Baltagului”: unul dintre ele, ”Lumea operei lui Sadoveanu” 1976) vizeză tipologiile caracteristice purtând amprenta marelui prozator; celălalt ”Umanitatea sadoveniană de la A la Z” (1977) e un dicţionar de personaje sadoveniene, scriere de pionierat în întreaga noastră literatură, incluzând peste 3000 de nume, lucrare de un deosebit interes pentru toţi aceia care au tangenţă cu ampla operă în cauză. Ulterior l-am revăzut de mai multe ori. Odată era preocupat de un răspuns ferm într-o dispută despre Eminescu. Era intransigent. Apoi am auzit stupefiat că gorjeanul, omul de acţiune, confrate de căutări nu mai era. În ochii acestui oltean ager, cu stagii în Franţa şi în Germania, puteai citi bucurie, bunătate, dar şi hotărâre de nezdruncinat. A-l readuce imaginar printre noi, iată o modalitate pioasă de rememorare”.
Devenind un valoros cadru universitar, cu o temeinică pregătire în domeniul literaturii şi cu o bogată experienţă didactică, profesorul universitar doctor Pompliu Marcea va desfăşura o bogată activitate, la celebre universităţi, contribuind la cunoaşterea valorilor civilizaţiei şi culturii româneşti peste hotare.
Astfel în perioada anilor 1970-1973, îl găsim pe Pompiliu Marcea, predând la Universităţile din Koln, Bonn, Aachen şi Dusseldorf din Germania. Mi-a spus că i s-a propus să rămână cadru universitar în Germania unde avea să primească un salariu foarte mare faţă de România, în mărci germane. De asemenea a primit oferte de peste ocean, din Canada, dar nu a vrut să părăsească România spunând că are o misiune de îndeplinit în ţara sa, aceea de ridicare a gradului de pregătire a tineretului universitar şi a cadrelor didactice la nivel european. Mi-a mai spus că s-a bazat foarte mult şi pe zicala ”Fie pâinea cât de rea tot mai bună-n ţara mea”.
Unchiul meu venea în satul Colibaşi, la casa părintească, să-şi vadă mama, fraţii şi nepoţii de 2 ori pe an, în mod special de 15 august sau 8 septembrie, de ziua mamei sale. De câte ori venea cu familia, mergea şi la Blahniţă, unde le arăta fetei şi soţiei locurile de joacă, pe unde mergea cu vacile când era copil şi unde se scălda. De fiecare dată intra în apă să prindă peşte fiind un artizan în acest domeniu. Ne spunea că este foarte ocupat şi regretă că nu poate să vină mai des sau să stea mai mult de 2 zile.
Când venea unchiul acasă era mare sărbătoare. Toţi, fraţi, surori, nepoţi ne aşezam în jurul mesei şi asistam la discuţii.
La un moment dat, cumnatul său, Nelu Ganea l-a întrebat “ Mă Pompilică, cum poţi să citeşti şi să scrii întruna atât de mult” iar el îi răspunde “Nelule, cum îţi place ţie să mănânci, aşa îmi place mie să citesc si sa scriu”.
Ne spunea că el ”trăgea” şi câte 15 ore pe zi fără pauză în afara unei cafele, “fără nici o caznă, ba chiar cu un soi de voluptate”. Mai venea în trecere, cu colegii când aveau întâlnirea la Şcoala Normală ori când se desfăşurau examene de grad pentru profesori la Craiova, el fiind ani buni preşedintele comisiei de examinare.
În primavara anului 1975, în luna aprilie primeşte a 2-a şi cea mai grea lovitură, decesul mamei sale la vârsta de 72 de ani. Pierderea mamei i-a produs o mare suferinţă.
Într-un gând despre mamă unchiul meu spunea: ”3 ani de la moartea mamei. Era un sufet de aur. Cred că dacă ar exista rai, mama mea ar fi între cei dintâi ocupanţi. Mă persecută mereu gândul că am făcut prea puţin pentru ea, poate că uneori am neglijat-o. Sper să mă reabilitez, sufleteşte, pâstrându-i imaginea-i de sfântă care trăia, cu mirare printre oameni de tot felul, mulţi îngrozitori, cum se întâmplă. A supravieţit 21 de ani după tata cu care era de aceaşi vârstă. El a murit la 50 de ani vârsta mea de acum”.
În perioada în care a predat în Germania, mama sa ,a fost la Bucureşti unde a avut grijă de Corina, fiica scriitorului.
Profesorul Dumitru Săvulescu, cu care a fost coleg de cameră timp de 12 ani la Şcoala Normală şi facultate, iar după aceea au rămas ca fraţii, spune după moartea profesorului: ”Nici mama şi nici fiul nu mai sunt. S-au dus pe rând pe cealaltă lume, despre care se spune că nu cunoaşte nici întristare nici suspin.Tatăl îl părăsise primul, iar fiul, Pompiliu Marcea, student la Facultatea de Filologie din Bucureşti, înregistrase cu mare durere pierderea stâlpului familiei. Fiul va deveni ”domn cu multă carte” şi mama va poposi din când în când la Bucureşti, în familia profesorului universitar, ”bătând sfios la uşă şi cu privirea umezită de iubire şi de drag”. Îi era dor de fiul ei, Pompiliu, plecat pe cărările întortocheate ale culturii. Sigur, aşa erau întâlnirile dintre mamă şi fiu… Pentru mine, Pompiliu Marcea este un exemplu al generaţiei noastre şi prin pilda pe care ne-o oferă viaţa şi activitatea lui. Gândiţi-vă, vă rog, – un copil de ţărani săraci din Gorj, ca mulţi alţii, fără biblioteci în casa părintescă, fără meditatori, porneşte pe drumul anevoios al ştiinţei, al culturii bazându-se la început, pe ceea ce acumulase în şcoala primară şi pe zestrea nativă pe care i-o dăduse mediul în care s-a născut. Copilul, tânărul şi omul matur, Pompiliu Marcea, a intrat însă avid de cunoaştere, în lumea cărţilor, a literaturii, devenind treptat, printr-o neobosită muncă intelectuală, sistematică, o personalitate în istoria şi critica literară, un universitar preţuit de studeţii şi profesorii cu care a avut întâlniri în ţară şi străinătate. Viaţa lui de mult se consuma în biblioteci, cufundat în lectura din care au ieşit cărţile publicate şi cursurile universitare. În Pompiliu Marcea, profesorul, educatorul, istoricul şi criticul literar, prietenul şi colegul, fiul, fratele, unchiul minunaţilor lui nepoţi care îi păstrează cu atâta veneraţie amintirea, soţul şi tatăl, se îngemănau alese însuşiri care înnobilează fiinţa umană. Pompiliu Marcea a fost un Om care nu se întâlnea pe toate drumurile”.
Victor Roncea care lucra la Muzeul Oraşului Bucureşti (Palatul Şuţu), în anul 1973, la Departamentul muzee, case şi plăci memoriale spune într-un articol publicat în 2011: ” Împreună cu regretaţii eminescologi Alexandru Oprea, Dumitru Morăraşu şi Pompiliu Marcea am făcut documentarea, propunerea şi fundamentarea pentru montarea a patru plăci memoriale Mihai Eminescu, pe patru clădiri din Bucureşti. Primele două plăci memoriale urmau a fi amplasate pe clădirile unde a fiinţat redacţia ziarului Timpul: vechiul Palat Dacia, unde Mihai Eminescu a lucrat la venirea sa de la Iaşi în anul 1877 redacţie care ulterior a fost mutată în clădirea situată în Str. Covaci nr.14. A treia placă urma să fie amplasată pe clădirea din Str. Plantelor unde Mihai Eminescu şi-a dat obştescul sfârşit. A patra placă memorială urma să fie amplasată pe casa situată pe Str. Buzeşti nr.5 unde poetul a locuit în două camere şi hol împreună cu Veronica Micle ce a venit în Bucureşti spre sfârşitul anului 1882. Aceste demersuri se făceau deoarece în 1975 se împlineau 125 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu ”.
În perioada anilor 1974-1975, Pompiliu Marcea s-a implicat în păstrarea valorilor tradiţionale ale satului românesc, împotriva abuzurilor din perioada comunistă. În această ordine de idei, precizez că, după adoptarea legilor de sistematizare rurală (1974), s-a implicat în mod decisiv în protejarea satului său Colibaşi, propus pentru demolare în scopul redării terenului în circuitul agricol. A adresat memorii conducătorilor politici ai statului roman până la cel mai înalt nivel, prin care a justificat menţinerea şi nu distrugerea satelor româneşti, precum şi necesitatea împroprietăriri ţăranilor cu pământ.
Mi-aduc aminte cum în vara anului 1975, când unchiul a venit acasă, s-a prezentat la noi brigadierul din comună, nea Ioniţă Alexoiu (Anton), care făcea parte din conducerea superioară de partid la nivel de judeţ, un om simplu dar cu o minte sclipitoare şi cu un curaj nebunesc, în apărarea gliei strămoşeşti şi care i-a spus ” Pompilică, comuniştii ăştia au hotărât să ne dărâme satul şi să pună grâu şi porumb să crească producţia la hectar. “ Nea Ioniţă a continuat: „ Dacă, tu nu faci nimic să ne ajuţi în această treabă, n-are cine, iar Colibaşii vor dispărea de pe harta României”.
Atunci unchiul meu i-a spus să stea liniştit şi să păstreze o discreţie totală, şi discutând această problemă i-a dat o adresă unde să trimită un memoriu, pe care l-a motivat, în linii mari, el însuşi, ce să cuprindă.
Între timp, până la primirea acestui memoriu, profesorul a studiat prin Arhivele Statului, Academia Română, Biblioteca Naţională şi alte instituţii pe care nu le mai reţin eu, la vremea respectivă, fiind un puşti şi cu documentele pe care le mai avea acasă în urma studiului făcut anterior prin biblioteci despre satul său şi a redactat el însuşi un memoriu extrem de argumentat, pe care împreună cu memoriul brigadierului Alexoiu, l-a înaintat la cele mai înalte foruri ale statului român, inclusiv lui N. Ceauşescu.
Aşa s-a întâmplat, iar în urma acestei acţiuni foarte riscante la vremea respectivă au reuşit să convingă autorităţile comuniste, satul Colibaşi existând şi astăzi. El a continuat tot timpul a se interesa ce se întâmplă cu oamenii din satul său, pentru că ori de câte ori mergeam la Bucureşti, el mă întreba totdeauna, de la primul om din capătul satului până la ultimul din ultima casă despre familia lor, despre copiii lor dacă mai cresc animale, dacă au servicii, acesta având o memorie fantastică, întrucât nu omitea pe nimeni.
În cartea sa “Atitudini critice” spune:” Când eram student filolog prin ultimul an, am vrut să mă documentez cu privire la evenimentele lui 1907 în satul meu natal, Colibaşi, din judeţul Gorj, format după cum arată şi numele, din ţărani dependenţi, menţionaţi în documentele din Ţara Românească încă din secolul al XVIII-lea. Ştiam că răscoala i-a cuprins şi pe consătenii mei, chiar tata îmi spunea câte ceva, deşi era copil în 1907. Primăria veche a comunei de pe atunci fusese însă mistuită de un incendiu, urmele scrise dispăruseră…”.
Traian Filip spune într-un articol ”Cine va evoca figura lui Pompiliu Marcea, care, cu câţiva ani în urmă, era decis să-şi dea foc în Piaţa Revoluţiei, în semn de protest pentru cenzurarea lui Eminescu? Gestul lui a trecut nebăgat în seamă, deşi era consecinţa unui şir de proteste la cel mai înalt nivel. El scrisese două memorii împotriva distrugerii satului, fiind îndepărtat dintr-un post de răspundere, ca să fie folosit în conflicte ideologice. A scris apoi un roman în care se descrie distrugerea personalităţii într-o societate totalitară. Refuzul său de a elogia geniul Carpaţilor a stârnit furia securităţii, care i-a atribuit o moarte nemernică, aruncându-i trupul în apele lacului Herăstrău. Nu pot să-i rostesc numele fără să simt cum imi ard buzele….”.
O perioada de câţiva ani Pompiliu Marcea a fost Şeful Catedrei de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti precum şi prodecanul Facultăţii de Filoogie.
Într-o perioadă a fost propus să meargă ca director la Biblioteca română din S.U.A., Italia sau Austria, dar nu a primit girul Elenei Ceauşescu.
Dinu Săraru spune intr-un articol ca se intitulează “Un Profesor, un Cărturar, un Luptător”:”Pompiliu Marcea, criticul şi istoricul literar, profesorul universitar, gazetarul împătimit, autor al unor tomuri care au presupus travaliu cu adevărat impresionant, a fost în acelaşi timp şi un necontenit luptător pentru afirmarea fiinţei spirituale româneşti, de o tenacitate, de o patimă şi de o dăruire care au mers pînă la sacrificiu de sine care,toate la un loc îl fac inconfundabil în peisajul cultural românesc al unor vremi nu de puţine ori potrivnice vocaţiei sale. A fost un mare Român la Catedra de literatura română a Universităţii din Bucureşti şi a unor importante universităţi europene, a fost un cărturar împătimit de valorile naţionale cărora, aşa cum s-a întâmplat cu Sadoveanu, le-a ridicat monumente de erudiţie şi a fost un critic de întâmpinare a generaţiilor noi de scriitori, care a ştiut să distingă talentul autentic şi să se bucure pentru el, solidarizându-se cu nevoia acestuia de afirmare… A fost un cărturar care a suferit enorm pentru toate atigerile aduse aici şi aiurea spiritualităţii româneşti şi n-a pregetat să plătească, cu propria viaţă, într-o bătălie care iată nu s-a terminat din păcate, dar care are în el, în statura lui morală de mare cărturar patriot un reper. M-am bucurat de prietenia lui şi i-am rămas pentru totdeauna dator pentru generozitatea cu care a salutat entuziast, dar nu mai puţin exigent, paginile mele despre ţărani. El venea din această lume, a ţăranilor olteni de sub munte, cu mândria lor, cu bucuria lor de a juca numai în capul horei. A fost un BĂRBAT care şi-a onorat obârşia”.
Ion Marcea – nepotul scriitorului
