Astfel, se vede nevoit a întreţine familia rămasă în Gorj, mama, bunica şi 2 fraţi mai mici. Îmi spunea că, printr-o muncă titanică, susţinută zi de zi, s-a pregătit continu întrucât, purta povara de a fi copilul unor ţărani pe când colegii săi, erau copii de altă condiţie socială şi nu acceptau, cum el fiu de ţărani să ajungă la un astfel de nivel universitar şi ulterior pe cele mai apreciate poziţii ale culturii şi literaturii române. Invidia colegilor de breaslă l-a durut foarte tare, dar l-a ambiţionat pe măsură, să poată da replici acelora care mai încercau să-i ştirbească din prestigiu.
Îmi spunea că mulţi îl urau nu numai ca scriitor ci şi că vine din lumea ţărănească. Totdeauna se mândrea cu originile sale de ţăran şi de gorjean.
Iată ce spune într-un volum: ”Sunt fiu de ţărani şi, pe cât mi-a stat în putinţă, am evitat să mă dezrădăcinez, ”să devin ciocoi”, cum se mărturiseşte un personaj sadovenian. Am păstrat în cele mai ascunse fibre ale sufletului tot ceea ce satul din Gorj în care m-am născut şi am crescut mi-a sădit, valorile lui morale.Cât am reuşit să le aplic în viaţa practică, îmi vine greu să apreciez. Poate aş avea multe să-mi reproşez, căci împrejurările vieţii m-au îndepărtat, mai degrabă, de matricea etnică. Am avut prilejul şi, nici vorbă, privilegiul de a petrece ani buni în mari oraşe ale occidentului, am cunoscut o lume supercitadinizată. Dar, în mijlocul acestei lumi, Patria îmi apărea în primul rând sub forma satului natal,unde, vorba lui Blaga, s-a născut veşnicia.Ţăranul este principalul erou al istoriei noastre, el a apărat cu preţul sângelui brazda râvnită de năvălitorii veacului, el a creat tezaurul folclorului nostru, el a îmbogăţit, cu înţelepciunea sa, expresivitatea limbii române şi mai presus de orice, el ne-a dat şi ne dă pâinea zilnică. Nu degeaba Eminescu, care a fost nu numai un poet nepereche, dar şi un gânditor de aceeaşi talie, consideră că “ţăranul a fost şi rămâne elementul fundamental al vieţii româneşti””.
La 2 ani de la terminarea facultăţii, la data de 6 otombrie 1956, ia hotărârea să se căsătorească, în Bucureşti, cu o domnişoară pe nume Zoe – Florentina Dumitrescu, de loc din localitatea Leoteşti, localitate situată lângă oraşul Balş, judeţul Olt, care avea părinţi pe Dumitrescu Gheorghe, sanitarul comunei şi mama Aurelia, casnică. Aceasta îi rămâne soţie pană când el părăseşte această lume. Îmi spunea că, acesta a fost unul din cele mai importante evenimente petrecute în viaţa sa, viaţă ce i s-a schimbat radical.
Soţia mai avea o soră mai mică, care ulterior vine şi ea în Bucureşti.
În acelaşi an debuteză în Luceafărul cu o recenzie, colaborând apoi şi la Gazeta literară, România literară, Scrisul bănăţean, Viaţa Românească, Contemporanul, Săptămâna, Ramuri, Amfiteatru, Flacăra, Cahiers roumains d’etudes litteraires, precum şi la unele publicaţii din străinătate, cum ar fi Zeit und Kultur, Kurier der Bochum Universitat, Les amis de Panait Istrati, Slovenske Pohlady”.
Pompiliu Marcea ştia mai multe limbi străine dintre care aş enumera: engleza, germana, franceza, rusa etc. În activitatea sa literară a scris peste 2500 de articole, şi a participat la numeroase emisiuni de radio şi televiziune.
În scurta sa viaţă a scris o serie de volume debutând cu monografia Alexandru Sahia, Bucureşti,1961, urmată de Ioan Slavici, Bucureşti, 1965, prima monografie dedicată acestui “mare clasic” al literaturii române (ed. II, revăzută şi completată, 1968; ed. III, Timişoara, 1978; versiune franceză, 1967), şi ”Convorbiri literare” şi spiritul critic”, Bucureşti,1972; Naţional şi universal, antologie cuprinzătoare pe tema specificului national în literatura română, Bucureşti, 1975; cu un sumar ce acoperă, în linii mari, întreaga istorie a dezbaterii ideii de “specific naţional ” în cultura românească – de la Dacia literară la contribuţii de ultimă oră -, antologia tematică Naţonal şi universal îşi demonstrează utilitatea şi oportunitatea -, repunând în circulaţie şi texte mai puţin accesibile la acea vreme, oferind de asemenea, în studiul introductiv, un scurt istoric al problemei în cultura românească; a dat două lucrări despre Mihail Sadoveanu: Lumea operei lui Sadoveanu, Bucureşti, 1976; Umanitatea sadoveniană de la A la Z. Dicţionar de personaje sadoveniene, primul, la noi, de acest fel, Bucureşti,1977; Lecturi fidele, Bucureşti, 1979; Mihail Sadoveanu 100 de ani de la naştere, Bucureşti, 1980 (versiuni în limba engleză, franceză şi germană, 1980); Varietăţi literare, Craiova, 1982; Concordanţe şi controverse, Bucureşti,1983; Atitudini critice, Bucureşti,1985.
A îngrijit şi prefaţat ediţii din I.I. Mironescu (1959), Al. Vlahuţă (1959).Al. Sahia (1960,1961,1964,1971),I. Slavici (1960,1965,1970,1975,1981,1987), Gr. Alexandrescu (1961,1967,1974), M.Sadoveanu (1961,1962,1977,1981), I. L. Caragiale (1962,1965), T.Vianu (1971), C.Hogaş (1982,1986). A primit Premiul ”B.P.Haşdeu” al Academiei Române pe 1965, pentru monografia Ioan Slavici. Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pe 1976, pentru volumul Lumea operei lui Sadoveanu. Referinţe critice:I.D.Bălan, Valori literare,1966; Al. Piru,Varia,II,1973;F. Firan, De la Macedonski la Arghezi, 1975; Al. George, La sfârşitul lecturii,II,1978; M. Ungheanu, Lecturi şi rocade,1978; C.Ciopraga, în Convorbiri literare,nr.4,1978; Ş. Cioculescu, Intinerar critic,III,1979; Gh. Frîncu, în Revista de istorie şi teorie literară, nr.2,1979; E. Manu, în România literară,nr.20, 1980; D.C. Mihăescu, în Luceafărul, nr.17,1980;C. Ungureanu, în Orizont, nr.32,1981;M.Ungheanu, în Luceafărul, nr.17,1982;I.D.Bălan,în Contemporanul, nr.15,1983; C. Stănescu, în Scînteia, nr.12676,1983; M. Ungheanu, în Luceafărul, nr.19, 1983; V.F. Mihăescu, în Luceafărul,nr.36, 1984; M. Ungheanu, în Luceafărul, nr.13, 1985; Z. Sângeorzan, ibidem; A.Silvestri, ibidem;R. Zaharia, ibidem; H. Zalis, în România literară,nr.14, 1986; A. Silvestri, în Luceafărul, nr.31,1986; I.D. Bălan, Repere critice,1988.
În planul editării clasicilor, studiile lui Pompiliu Marcea despre Sahia, Slavici, Sadoveanu s.a. îşi găsesc complementul în numeroasele ediţii şcolare şi de popularizare pe care istoricul literar le-a prefaţat.
La începutul anilor 60, pe când era redactor la Editura pentru Literatură şi mai apoi director la Editura pentru Literatură Universală (1964), Pompiliu Marcea şi-a adus o contribuţie însemnată la apariţia unor volume aparţinând lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga,etc., autori interzişi în acea perioadă, dar şi la apariţia unor volume ale unor scriitori în plină ascensiune literară, precum Marin Preda şi Augustin Buzura.
Iată ce spune despre această perioadă C.Stănescu într-un articol ce se intituleză ”Un aristocrat,un spirit”pandur””: ”Pompiliu Marcea este dintre acei rari, puţini şi buni cărora le datorăm cu adevărat ceea ce numim azi ”rezistenţa prin cultură” supravieţuirea spirituală. Eroismul acestui eminent cărturar, având stofă de luptător, făcea paradoxal casă bună cu o imensă, autentică modestie, discreţia decentă, stăpânire de sine, indicau în Pompiliu Marcea pe unul dintre acei rari aristocraţi ai spiritului pe care conştiinţa valorii îi face să fie neelitişti, orgolioşi, democraţi şi toleranţi… Modelul său pare a fi până la un punct Tudor Vianu, cel pe care l-a numit ”un aristocrat, un Nestor al culturii”, coexistând cu cealaltă jumătate ”romantică” a modelului nostru cultural G. Călinescu , pe care tot el cu o intuiţie profundă şi o norocoasă expresie l-a botezat ”un Achile al artelor”. Între aceşti mari poli ai culturii române se situează profesorul Pompiliu Marcea, însuşi, de sub a cărui mască ”apolitică”răzbate însă fondul unui nedomolit spirit ”pandur”… Acest stil ”pandur”al implicării sale în apărarea valorilor culturii naţionale a culminat cu dramaticele episoade din jurul volumului IX din” Opere” de Mihai Eminescu, pe care şef rabinul Moses Rosen l-a ”demarcat” ca antisemit cerând, în 1981, retragerea lui din circulaţie. Puţini intelectuali români au intervenit atunci, ca Pompilu Marcea, contra acestei campanii de discreditare şi demolare a poetului national, iar unii dintre cei puţini care, totuşi s-au asociat, s-au retras repede, speriaţi de amploarea şi implicaţile ”cazului”. Spre gloria lui, criticul Pompiliu Marcea a rămas singur şi neclintit, în tranşarea acestei bătălii culturale. Tragica şi prematura lui dispariţie dobândeşte astfel aura unui sfârşit eroic într-o luptă pe care a dus-o până la capăt de unul singur şi confirmând astfel, prin propriul destin, că pe câmpul bătăliilor intelectuale nu se revarsă doar valuri de cerneală, ci curge sânge adevărat. Ideile nu sunt chiar inofensive, ideile pot ucide, căci sunt idei cu care nu se glumeşte. Mi se pare că lui Pompiliu Marcea i se potrivesc aceste rânduri ale lui Marin Preda, alt mare scriitor în destinul operei căruia criticul şi cărturarul s-a implicat ca puţini alţii: ”Ideile sunt viaţa noastră! Ne facem despre noi înşine şi despre lume o idee, sau un sistem de idei, şi nu renunţăm la ele nici atunci când vedem că din pricina lor ni se destramă căminul, ne pierdem prietenii şi uneori, în condiţii excepţionale, de convulsie socială, ne pierdem chiar libertatea şi viaţa”. Aş pune aceste rânduri pe uşa biroului de lucru al tuturor marilor cărturari care ştiu să se jertfescă pentru o idee: Pompiliu Marcea este unul dintre aceştia”.
Alexandru Hanţă într-un articol intitulat ”Un profesor integru” spunea: ” Înzestrat cu o solidă pregătire filologică (a absolvit ca şef de promoţie şi a obţinut într-un mod remarcabil titlul de doctor), a parcurs toate treptele ierarhiei universitare :preparator, asistent, lector, conferenţiar, profesor -, în toate aceste etape ale formării personalităţii sale impresonând prin marea sa capacitate de muncă, fermitatea convingerilor, echilibrul atitudinilor, spiritual iscoditor-analitic, respectul pentru marile reuşite ale scrisului nostru. Avea o profundă admiraţie pentru T. Maiorescu, N.Iorga, G. Călinescu şi Tudor Vianu şi în lumina exemplului lor, încerca să contribuie la promovarea unor puncte de vedere noi, personale, în interpretarea moştenirii noastre clasice şi a operelor literare contemporane… Conducând ani de zile seminarii de analiză de texte literare, meditând îndelung asupra valorilor noastre reprezentative, ştia că marile sinteze nu pot fi clădite decât pe temelia unei profunde şi probe, investigări a amănuntelor… Ideea gratuităţii actului literar i se părea absurd, total inadecvată specificulului literaturii române, o abatere de la mersul ei firesc şi o abandonare a nobilelor îndemnuri mobilizatoare pe care le exprimă opera paşoptiştilor, a lui Alecsandri, Eminescu, Caragiale, Slavici, Macedonski, Pompilu Eliade, Iorga, Arghezi, Sadoveanu, Zaharia Stancu ş.a., asupra cărora Pompiliu Marcea s-a aplecat cu pietate, dar şi cu un remarcabil simţ al selecţiei. Suferea enorm şi reacţiona violent în faţa reproducerii trunchiate a textelor clasice, respingând tot ceea ce împieta asupra reconstituirii armonioase şi reale a trecutului nostru cultural-artistic… Credea statornic în rolul social al scriitorului, în forţa educativ-morală a literaturii, era atras de momentele ”eroice” ale scrisului românesc (1848, Unirea şi Independenţa, 1907, Lupta împotriva fascismului), admira opera lui Eminescu, Caragiale, T.Arghezi, Călinescu, Panait Istrati, Sadoveanu, Zaharia Sancu, Marin Preda şi se entuziasma în faţa creaţilor lui Marin Sorescu, D.R.Popescu, Eugen Barbu, Paul Anghel, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Nicolae Dragoş, G.Bălăiţă, Dinu Săraru etc. Dintre confraţi preţuia pe Şerban Cioculescu, Al. Piru, Zoe Dumitrescu Buşulenga, E,Simion, Dan Grigorescu, M.Ungheanu, Valeriu Râpeanu, I.D.Bălan… În ultima vreme era preocupat de întocmirea unor expuneri monografice despre N.Iorga şi Şerban Cioculescu, după ce vreme de mai mulţi ani, lucrase la un roman pe care şi-l dorea cât mai curând tipărit. Cursurile sale se bucurau de o mare audienţă din partea studenţilor fiind apreciate pentru sobrietatea expunerii, densitatea informaţiei, calitatea caracterizărilor, diversitatea modalităţilor de prezentare, caracterul lor formativ. Toţi care i-au fost studenti păstrează amintirea unui profesor integru, îndrăgostit de disciplina pe care o profesa, apropiat sufleteşte de studenţii săi, sprijinindu-i în realizarea preocupărilor lor literare. A fost un om generos şi un excepţional prieten. Un intelectual patriot, animat de un exemplar simţ al datoriei şi cărui descendenţa ţărănească, din vechii panduri ai Gorjului oltean, îi transmisese o atitudine ostilă faţă de nedreptate, de compromisuri”.
În perioada anilor 1962, îl găsim pe Pompiliu Marcea predând, ca lector de limba şi literatura română, la cea mai prestigioasă universitate din Franţa, Sorbona din Paris.
Ion Marcea – nepotul scriitorului
