Cercetările pe această linie nu au putut fi finalizate, datorită morţii premature şi neaşteptate a criticului. Ceva din spiritul lor a pătruns însă benefic şi salutar în ansamblul cercetărilor sadoveniene ale lui Pompiliu Marcea, în stăruinţa cu care criticul gorjan s-a aplecat asupra operei lui Sadoveanu, asupra dezvăluirii de către el a unor taine de profunzime a geniului creator sadovenian.
Căci, după cum afirmă Pompiliu Marcea, ” scriitorul va moşteni dinspre mamă, spiritul contemplativ şi lirismul, iar dinspre tată, spiritul pandur, cum observa Ralea, adică înclinarea spre balada eroică haiducească şi spre epicul dens, aproape comportamentist” . Acestea din urmă aspecte ale creaţiei sadoveniene pe care criticul Pompiliu Marcea le-a pus cu deosebire în lumină, formează aspectul esential al contribuţiei sale în analiza operei lui Sadoveanu. În concluzie, putem afirma convingerea noastră profundă că Pompiliu Marcea rămâne cel mai important critic de până acum al operei sadoveniene. Prin analizele pe care le-a făcut el acestei stufoase şi dificile creaţii, Pompiliu Marcea se defineşte el însuşi ca unul dintre cei mai importanţi critici români de după G. Călinescu. Se cuvine să-i recunoaştem acest loc de cinste, acum, când o moarte obscură l-a luat dintre noi, în plină maturitate creatoare, cu atât mai încărcată de regret pentru cultura română.
Împărtăşind aceste regrete, să ne măndrim totuşi că personalitatea puternică, tenace şi stăruitoare a lui Pompiliu Marcea s-a ridicat din rândul gorjenilor nostri şi că el rămâne un model pentru generaţiile viitoare”.
Într-un alt articol scris de Dan Grigorescu ce se intitulează ” Prietenul nostru” spune: ”De Pompiliu Marcea m-a legat o prietenie adevărată care, vreme de aproape patruzeci de ani câţi au trecut din ziua examenului de admitere la Facultatea numită pe atunci ” de Filologie”, până în dimineaţa sumbră, când am aflat vestea incredibilă a tragicei şi nedreptei lui morţi, nu a cunoscut niciodată umbrele suspiciunii, ale îndoielilor sau ale invidiei.
A fost una dintre acele prietenii profunde de care aveam nevoie cu toţii, într-un timp când se încurajeau cu atâta osârdie, atât de sistematic, ura, delaţiunea, calomnia. O prietenie care s-a consolidat tocmai pentru că avea de înfruntat atâtea vrăjmăşii şi pentru că trebuia să reziste într-o atmosferă cu totul neprielnică. Nu a fost uşor: în momentele foarte grele , când el s-a declarat pe faţă, fără nici o ezitare, alături de cei loviţi, a avut de îndurat la rândul lui, mari primejdii care, nu odată, l-au ameninţat, cum era obiceiul, la fel de grav ca şi pe cei cărora le lua cu desăvârşit simţ al dreptăţii, apărarea. Ştiam bine că voi avea întotdeauna la el un sprijin, o voinţă de a nu îngădui, în niciun chip, injustiţia. De multe ori, lui Pompiliu Marcea i s-a datorat salvarea nu numai a destinului unui om, câteodată un prieten sau coleg, dar de multe ori un necunoscut, ci şi a unei cărţi valoroase ce nu răspundea, însă exigenţelor extraculturale ale vremii. Ştiu multe împrejurări în care s-a angajat, fără să şovăie, deşi cunoştea foarte exact pericolele, în înfruntări cu atot-puternici, cu diverse persoane grijulii să nu îşi piardă poziţiile avantajoase. Staţi de vorbă cu editori din anii când soarta cărţilor era decisă de unii dintre cei pentru care actul cultural nu se justifica decât ca o formă de propagandă politică; veţi constata cât de vie e amintirea unor gesturi curajoase ale lui, datorită cărora opere literare, de artă, de istorie culturală au fost salvate şi au putut ajunge la cititori. Dar au fost salvaţi astfel şi oameni a căror excludere din viaţa culturală fusese decisă de cei care nu judecau valori, ci dosare.
Foşti redactori ai Editurii Univers, mulţi dintre ei făcând parte din generaţia noastră, dar şi alţii mai tineri, aflaţi pe atunci la începutul carierei, îşi amintesc foarte bine că, în bună măsură, deschiderea spre marea cultură a lumii s-a produs când el a fost director al acestei edituri, recent create pe atunci. Scriitori importanţi şi colecţii întregi de literatură universală şi-au aflat atunci drept de carte la noi, pentru că Pompiliu Marcea a ştiut să argumenteze convingător, cu entuziasm dar şi cu chibzuinţă, în sprijinul lor. La fel de frumoase sunt amintirile foştilor lui studenti, ale atâtor serii de studenţi filologi, care şi-au dat seama că pasiunea conţinută în prelegerile consacrate unor scriitori români de seamă era, de fapt, semnul unei mari iubiri pentru adevărata cultură. Şi că, nu odată, el trebuia să se expună unor primejdii grave pentru a putea vorbi, în termeni clari ai adevărului, despre valorile noastre intelectuale. A avut, netulburat, un simţ al solidarităţii generaţiei. Ne-a arătat prietenie şi celor care nu i-am răspuns întotdeauna pe măsura generozităţii lui. A crezut în destinul intelectualităţii din această ţară şi s-a dăruit cu totul acestui crez.
De aceea, la atâţia ani de la teribila lui dispariţie, simţim încă atât de acut golul pe care l-a lăsat în cultura românească şi, în primul rând, în sufletele prietenilor lui vechi, prietenul nostru pentru totdeauna, Pompiliu Marcea ”.
Într-o tabletă intitulată “Amintirea unui prieten” academicianul Eugen Simion, spunea:
”Nu mai ştiu bine câţi ani au trecut de când Pompilu Marcea a dispărut în mod tragic. Îl văzusem cu o zi înainte la o şedinţă de catedră şi părea completamente retras în el însuşi. Stătea lăngă mine şi, observând că nu scoate un cuvânt l-am întrebat, ceva, o banalitate, dacă poate să doarmă sau nu. Mi-a răspuns printr-un nu scurt şi fără culoare, după care a reintrat în singurătatea lui compactă. Ce s-a întâmplat cu acest tom vital, sociabil, amator de bârfe subţiri, n-aş putea spune. Îl cunoşteam din vremea studenţiei şi, mai târziu când eram la Paris, am purtat cu el o lungă corespondenţă. Îmi dădea veşti din ţară şi, la rândul meu, îi făceam o cronică amănunţită a vieţii pariziene. Am vrut, într-un timp, să le recuperez pentru a le reproduce într-o agendă la Jurnalul parizian. N-am reuşit. Nu mi-a confirmat niciodată dacă mai are sau nu micile mele epistole… Am păţit acelaşi lucru cu alt correspondent de-al meu, prof. G. Munteanu, aflat la începutul anilor ‘ 70 la Lyon… Alte timpuri. Aveam, atunci, mult zel epistolar, să răspund numaidecât la mesajele primite şi dimineaţa aşteptam cu nerăbdare venirea poştei. Sufeream, probabil, de singurătate. După un an, când mă acomodasem cu viaţa pariziană, zelul meu s-a potolit…N-am avut încă timpul necesar pentru a căuta în dezordonata, imposibila mea arhivă scrisorile din anii 1970-1973, dar, în mod sigur, o voi face într-o zi. Sunt şi eu curios ce ne trecea atunci prin minte…
Imaginea colegului meu mi-a rămas bine întipărită în minte. Era un om deştept şi loial în prietenie. Nu fusesem apropiat de el în tinereţe, de-abia mai târziu, după 35 de ani, l-am cunoscut mai bine. Ce-mi plăcea la el era voinţa de a face cultură şi abnegaţia lui pentru valorile spiritului. Se împrietenise, pe când era decanul facultăţii sau prodecan, nu ştiu exact, cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, abia acceptaţi ca profesori la Universitatea din Bucureşti. Pompiliu Marcea i-a ajutat mult şi, cu un fin simţ al relaţiilor, a reuşit să-i ocrotească în complicata lume universitară. M-a ajutat şi pe mine într-o împrejurare pe care aş vrea s-o povestesc aici pentru că istoria are o semnificaţie a ei. Tocmai apăruse, în decembrie 1976, volumul al II-lea din Scriitori români de azi şi, nici nu apucasem să răsfoiesc cartea aflată în semnal, când aflu de la Mihai Gafiţa, redactorul şef al Cărţii Româneşti, că volumul a fost oprit şi trimis la topit din cauza lui Eliade, Noica, Petre Pandrea-prezenţi – în sumar. Ce-i de făcut? Ce face românul când este la ananghie? Începe să caute sprijin în dreapta şi-n stânga. Puţini erau dispuşi să se bage într-o afacere dubioasă. Dar de ce dubioasă? – protestam eu… Până să mă agit, vestea proastă s-a răspândit şi măsurile au venit galop. În facultate a apărut un individ de la Centru care a început o veritabilă anchetă printre studenţi: ce spun la cursuri, ce vorbesc în pauză, dar la cercul de critică?… Chestiunea devenise serioasă. Nu-mi era teamă, trebuie să mărturisesc, dar situaţia cărţii mă îngrijora… Decanul de atunci al Facultăţii, un lingvist care mă scosese din U.T.M. în 1957 ( şi, ca urmare, am fost 5 ani şomer!), era foarte fericit. Voia să mă luxeze din nou. Au intervenit, atunci, doi colegi în favoarea mea: prof. Mihail Dragomirescu şi prof. Pompiliu Marcea. L-au învins pe decanul resentimentar şi l-au convins pe individul de la centru să renunţe la investigaţiile sale printre studenţi. Un act de omenie din partea lor şi un act de mare curaj. Nu mai erau vremurile din anii ’50, dar, oricum, nici idilă nu era. Atitudinea acestor colegi faţă de mine a fost exemplară şi îmi amintesc, azi, cu recunoştinţă de ei.
Povestesc această istorie nu pentru a-mi întocmi dosar de ilegalist ( manie pe care o detest din tot sufletul!), ci pentru că a venit vorba de un coleg care a ieşit din lume în mod neaşteptat şi tragic.”
S-ar putea spune că, în cei peste 30 de ani de activitate, Pompiliu Marcea a apărat valorile perene ale culturii şi literaturii române chiar cu preţul vieţii, este un istoric şi critic literar, care ne face, să ne privim ţara cu mândrie, fiind un adevărat om de cultură, şi nu unul fals, moartea sa prematură, survenind, la data de 27 martie 1985 în condiţii neelucidate.
Ion Marcea – nepotul scriitorului
