Poezii realimaginare (II) de Iosif Keber – cu o prezentare de Ion Popescu-Brădiceni

87

Următoarele opt poeme ale lui Iosif Keber depun mărturie despre gândirea-i filosofico-socială. Se străvede clar-formulată o poetică intrinsecă dar şi extrinsecă. Mijloacele furnizate de propria-i cultură, oarecum specifică, insularizată ne conduc pe „urmele” lăsate intenţional (nu involuntar), la vedere.

De altfel, teoria expresivităţii involuntare a fostului meu maestru, Eugen Negrici, trebuie, uşor… contrazisă ori – hai să fiu mai concesiv – complementarizată. Opera-în-sine este stăpână, ea însăşi, pe întregul ei text. Îşi are în fiefu-i, categoric, toate semnificaţiile şi toţi semnificanţii. Şi s-a scris, uneori, ea, pe ea însăşi, cu atâta dezinvoltură şi cu atât de necesarul simultaneism al tuturor posibilităţilor transhermeneutice (dacă e nevoie să explic termenul o fac: dincolo de înţelegerea obişnuită, mai există una care poate transcende corpul literar dat, uneori pre-dat de către înaintaşi şi co-dat de către contemporani – n.m., I.P.B.).
Încât eu (meta)lectorul negrăbit scot în relief incipiturile, continuându-le tendinţa personantă şi reinventându-le, dacă e cazul, deşi Iosif Keber / este un poet a cărui libertate designantă stătea / stă neclintită în faţa Mării Sociale. Voia să izbăvească nucleele oarbe (cuvintele) de întunericul tăcerii. Îl pustia dorul de comuniune interumană, oferind la o adică tăcerea sa spre a îmbrăţişa lucrurile şi fiinţele cu exerciţii cathartice şi transgresive.
Autodefinindu-se drept „o biată cădere a luminii-n pământ”, Iosif Keber încerca mereu ispita adevărului pur (a se citi: pur şi simplu – n.m. I.P.B.) aşteptându-l (dinspre Godot?), din care să scoată (cu forcepsul, dacă nu altfel), celălalt cuvânt, resimţit ca „sigiliu al demnităţii, astru”. În timpul său interior (Kairotic), efigiile viitorului (zeii săi favorabili) cad din Marele Copac Axis Mundi spre a pluti (a levita) pe Apa Neantului. Accelerarea zeilor i-ar aduce mai repede moartea, ori aceşti zei trebuie să vegheze, să supervizeze, ci nu să… asasineze sentimente, idei, concepte, viziuni, proiecţii…
Metafora ochiului viu dă strălucire unui discurs profund, pe alocuri obscur / ocult, deşi deloc confuzionant / confuzionist. Avem un ochi vibrant al câmpiei, un ochi atoate-văzător al mării, un ochi al luminii. Ca să vedeţi că nu trişez, (re)citiţi, vă rog: Dilemă, Comparaţie, Căderea luminii, Steaua Adevărului, Cuza, Sigiliu, Umbre, Plânsul. (I.P.B.)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here