Pictorul de biserici şi de şevalet, Iosif Keber a fost şi poet. Şerban Cioculescu, Darie Novăceanu, Octavian Ungureanu, Ion Mocioi şi alţii au susţinut acelaşi aspect ontologic.
În ceea ce mă priveşte, m-am văzut implicat direct. Bătrânul artist – şi sunt mărturii consemnate bibliografice – m-a chemat la dânsul acasă şi m-a rugat să-i transcriu pe curat şi să-i bat la maşină un ciclu de poezii. Am făcut acest lucru trei-patru ani neîntrerupt, aproape lunar având şedinţe de lucru pe acest subiect. Deseori, sprijinit în baston, mă vizita la apartament; ba, într-o amiază, soţia mea, Gabriela, l-a poftit la masă, la o ciorbă de pasăre şi la o tocăniţă de viţel, ba, pare-mi-se şi la un desert (o plăcintă de mere). De Paşti, îi duceam, regulat, cozonac, vin, colaci şi ouă roşii. Nu era deloc zgârcit, căci îmi plătea munca regeşte. Pe mine, trudnicul, mă încânta bucuria copilărească din ochii lui care transfiguraseră atâtea peisaje hibernale din real în plastica reveriantă, dar care în faţa literalului/literarului se comporta ca un alchimist uluit de a fi obţinut în sfârşit aurul (vezi „Cuvinte”).
Aplecat peste foile albe, chinuit de sub- şi de in-conştient, copleşit de povara anilor, părea descins din imaginarul eminescian aferent, romantic şi demiurgic (vezi „Dascăl”). Învăţând «alchimie», va fi performat firesc în armonii muzicale neaşteptate, într-un fel de cântece cu gura închisă ca Tudor Arghezi. Dar totodată, se va fi lăsat furat de valori transcence liric într-un discurs pe alocuri entuziast, dionisiac (Soare nou), pe alocuri căzut în tristeţe, idendificându-şi ca tovarăş de solitudine un salcâm chircit îngheţat de frig (bărbat). Acest dublu vegetal, de provenienţă populară, se sacrifică în locul protagonistului unui ritual funerar anticipat voievodal (voievod), care, de la fereastra închisă, de cristal, a fiinţei iubite, mereu impenetrabilă ca orice mister feminin, se uită în sine însuşi unde o dilemă îi sfâşie tăcerea brâncuşiană: să dea curs vocii închise a eului său de „nuclee oarbe” sau a poemului-sărut cu trădat accent ontologic dar mai ales axiologic?
Surzenia fiindu-i un handicap insurmontabil, Iosif Keber se simţea în societate precum albatrosul lui Baudelaire, însă pe mare, acolo în nesfârşirea Artei, răsfrângerea luminii în unda ei clară, unduitoare ca spaţiul mioritic al lui Blga îl reapropia de „sensul moştenit de la aştri”. I-aş redefini subtila hermeneutică drept sigiliu al demnităţii în faţa Cuvântului care, arbitrar cum este, i-ar putea împiedica „intrarea în viitor”, sub „ochiul cel viu, atoatevăzător, al mării” similară „timpului interior” al omului şi fie metonimic (sintagmatic) fie metaforic (paradigmatic), oricând unui vulcan sentimental bolborosind în întunericu-i străluminat de flăcări cum ale Infernului dantesc (Umbre).
Fiindcă-l citise cu nesaţiu în tinereţe pe Bacovia, maestrul al ostensioticii religioase şi al himeneuticii plastice, din Târgu-Jiul lui Litovoi (strămoşul mitic), se dedă la ritmuri decadente într-o realitate care plânge secătuită, lâncezită, depusă peste oraş „ca o mâzgă înecată-n sânge”.
Câteodată arghezian (pe Tudor Arghezi l-ar fi cunoscut, personal în Bucureşti, în anii de dictatură antonesciană), Iosif Keber pare să-i calce pe urme, promovând, în propria-i scriitură, figura „piciorului” femeii adorate, preluată, după el, de Nichita Stănescu.
Ca orice condeier ce ştie care sunt izvoarele, care sunt bazele adevăratei poezii, reclamă toposuri recurente precum: naivitatea (aparenţă a unei gândiri reoriginante), mitul (vezi „Învăluit în mit”), focul (ca element primordial bachelardian) ş.c.l. Ca avatar al lui Iisus Hristos, arde pe rugul lumesc, iar văpaia purificatoare îl va transmuta în Absolutul revizuit din perspectiva „târfei negre” care e moartea, ori din aceea a sfredelirii „subteranului de mină al sorţii” (vezi „Subteranul”). Cu prearăzvrătitu-i gând, recombină contrariile într-o nouă unitate cosmică („Adâncul”), reîntemeiată „pe-un labirint de ceară” ori „ca-n dadaismul ireal” („Zăpada”). Poeţii îşi acceptă misiunea de „luptători pentru Cetate”, iar pictorii „pe schelării ascunse” vor rezugrăvi „vastul amfiteatru” al Ochiului recreator de viziuni şi compoziţii echivalente în timp cu modelele platoniciene.
Ion Popescu-Brădiceni
Cuvinte
Sub tâmple griul se aprinde
dar nesfârşit de-nvăţătură
de trupul tău etern, natură,
flăcări de aur şi cuvinte.
Dascăl
Lumina limbii străjuind,
dascăl copiilor, spre ţară;
în dreaptă-i; viziunea clară:
triumf al minţii lor fiind.
Ţie, a trecutului esenţă pură,
etern şcolar şi dascăl, noi,
îţi mulţumim Erou între Eroi
cu dragoste şi cu căldură.
Alchimie
Să vezi în tine şi să strigi: trăiesc,
să traversezi apoi râzând câmpia
dintre oraşe (faptul îngeresc
de-a fi întors în timp copilăria)
Iar pictorul învaţă alchimia.
Soare nou
E-atâta fericire împrejur,
realitatea te implică-n toate;
conştiinţa: car străvechi cu patru roate
ce-i duce pe ţărani spre câmpul pur.
Ogoarele rodesc un soare nou,
cu poezia mea trezesc elanuri
când scriu direct pe strunguri şi pe lanuri
cu inima, nu cu un biet stilou.
Bărbat
Nimic nu tremură-n salcâm:
e trist, cu ramurile toate
chircite, nici pe caldarâm
vântul nu poartă frunze moarte.
Le-a spulberat de mult în sine
cu lăcomie, doar prin aer
se zvârcolesc mirosuri fine
pe care câinii răi se-ncaier.
Salcâmul îngheţat de frig
şi de-ndoieli, împovărat
de ţurţuri, pare mult mai mic,
el doar copil, iar eu bărbat.
Voievod
Eu, Iosif de Târgu-Jiu,
voievod al lucrurilor însoţite de moarte,
cu preţul vieţii depun mărturie
că sunt încă viu.
Destine
O, materie sfântă,
din pajiştea lumii destine
se-ndreaptă spre zare şi cântă.
Fereastră
Fiinţa ta ca o fereastră
nedeschisă, de cristal.
În cuvinte, în metope
mocnind a dragoste, a cânt.
