Poezii cu un singur punct – Esenţiale observaţii de viaţă ale lui Adrian Păunescu

551

Picture 001Şi totuşi Adrian Păunescu n-a trăit decât o jumătate de viaţă: 67 de ani. Marii poeţi, cum au fost Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Leonid Dimov, Cezar Ivănescu, Ion Stratan, Dan Laurenţiu, Ion Zubaşcu, ş.a., ar fi trebuit să trăiască un veac întreg, ba şi ceva pe deasupra.

Adrian Păunescu a fost un asemenea mare poet, iar noua antologie din creaţia sa lirică (1981-2003), realizată cu inteligenţă artistică şi critică de Marius Tucă, din volumele: Iubiţi-vă pe tunuri, 1981; Rezervaţia de zimbri, 1982; Manifest pentru mileniul trei, 1986; Locuri comune, 1986; Viaţa mea e un roman, 1987; Într-adevăr, 1988; Sunt un om liber, 1989; Poezii cenzurate, 1990; Front fără învingători, 1995; Infracţiunea de a fi, 1996; Deromânizarea României, 1998; Meserie mizerabilă, sufletul, 2010; Nemuritor la zidul morţii, 2001; Până la capăt, 2002; Din doi în doi, 2003; Liber să sufăr, 2003; Eminamente, 2003, redemonstrează acest aspect axiologic cu prisosinţă. Volumul ”Poezii cu un singur punct. Observaţii de viaţă” îşi propune, într-o postumitate încă glorioasă, a configura o nouă imagine poeticii păunesciene, hugolianului fiindu-i preferat minimalistul şi haiginul. Foarte scurtele texte te amplasează într-o instantaneitate fenomenologică şi într-un teritoriu al metaforelor vii, dar mai ales al transmetaforelor dătătoare de maximă coerenţă semantică şi de maximă densitate stilistică. Mai exact, versurile se esenţializează, epurate de orice retorică fastidioasă, de orice redundanţă persuasivă; se transformă în elemente subtile, tratate alchimic la temperaturi înalte. Atitudinea aceasta, asumată ca altitudine filosofică, starea de tensiune internă, de implicare a lirismului, a produs mici nuclee dure, spirituale, cristalizate. Acestea – se vede acum la o lectură exigentă, selectivă, comparativă – scapă variaţiilor perpetue, accidentelor devenirii, rezistă pe toate palierele – atacurilor subversive din exterior, dezvoltă un corp secund, care este, de fapt, corpul prim. Şi, concentrate în jurul unei imagini fie ea sacră ori profană fie ea mitologică şi/sau gnoseologică, se metamorfozează într-un fel de formule rituale, maxime, reflecţii produse într-o imediatitate deschisă metafizic, dar şi metapoetic. Citesc, recitesc, nu-mi cred ochilor, mă autosesizez de această altă dimensiune intrinsecă a operei păunesciene şi-mi consemnez intensitatea raţională a discursului său apodictic, pointilist, reducţionist la focul încă incendiator de sub cenuşile visării, cugetării, melancoliei, nostalgiei, dorinţei de a găsi fericirea pierdută, de a fi nemuritor. Tehnica este strict vizuală, aparţine imaginarului antropologic şi cultural, intertextualitatea este substructurală. Profundă, asimilată dicţional, reliefurile prozodice sunt din acelaşi timp opace şi transparente(le-aş zice, conform propriei terminologii hermeneutice transaparente), ţesăturile sunt compacte şi miniaturale, anticalofile, dimpotrivă prepondenrent morale. Înţelesurile ţâşnesc din manifestaţii ca nişte săgeţi vizând soluţii neaşteptate şi orizonturi de receptare imprevizibile: ”Nu ne mai rămâne/ nicio altă soluţie,/ decât să semaforizăm/ labirintul” (Semaforizarea labirintului, Liber să sufăr, 2003).

”Noul” Adrian Păunescu

Adrian Păunescu însuşi se autodefineşte ca scriitor realist(de fapt este vorba de o realitate reinventată cu mijloacele artei). Citesc şi citez: ”După ce-a scris Odiseea,/ Homer, curios,/ a plecat într-o lungă călătorie/ prin locurile prin care/ auzise că a trecut Ulise/ şi despre care el însuşi, ca scriitor realist,/ scrisese fără să le vadă.” (Scriitor realist, Sunt un om liber, 1989). Rezumative, apoftegmatice, aceste micropoeme scrise dintr-o răsuflare, cu obiectivitate… subiectivizată, deţin, de la un moment dat, marca unui autoportret străveziu. Astfel artistul nu-i decât: ”Un om bătrân/ închis într-un copil” (Artist, Din doi în doi, 2003), Un sacrificial (sacrificial este cuvântul de bază al tuturor învăţăturilor): ”În toată existenţa omenească/ nu a existat zidire durabilă/ dacă în ea nu a fost zidită o femeie.”(Sacrificiu, Meserie mizerabilă, sufletul, 2000). Creatorul se dublează cu ziditorul, constructorul, cu primenitorul, este coauthor al Creaţiei Primordiale; el este ”sarea pământului”; grăuntele acestei sări străluceşte în secret până în adâncuri, aidoma punctului infinitesimal, care sălăşluieşte în străfundul nostru, datorează invizibilităţii sale proprietatea de a fi eternă (eu i-aş zice esternă – n.m., I.P.B.). În concepţia lui Adrian Păunescu acest <<punct>> e însăşi, patria: ”Suntem vai,/ o ţară mică,/ pe care n-o nimereşte/ nici glonţul” (Punct, până la capăt, 2002). De fapt militantismul, cinismul, patriotismul, eroismul sunt valori cultivate cu fermitate şi rodnicie de către condeiul său patetic şi vulcanic, şi în acest volum surprinzător. ”Noul” Adrian Păunescu are însă o vigoare a tonului şi o răsucire ideatică a frazei pe care, sincer, nescoase în relief – şi pe această linie Marius Tucă e un editor performant – poate ar fi rămas ”prizoniere” într-un tot unitar care e şi cum e opera-i diluviană, mai degrabă arhitect decât de bijutier. Şi totuşi, în ”Poezii cu un singur punct”, poetul e un adept al sculpturii mici, fiind un orfevru ispitit de formele paradoxului: ”Într-o natură perfectă/ omul nici n-ar fi apărut.” (Nu-i aşa?, Într-adevăr, 1988); ”Slăbiciunea cea mai mare e puterea.”(Paradox, Deromânizarea României, 1998), dar şi de visul poeziei pure, care precede paradoxul. Citez: ”Cât încă n-am pământ pe trup şi-n gură/ şi ochii mei se mai deschid spre cer,/ Mai ambiţionez, mai vreau, mai sper/ că, între fulger şi nechezătură,/ sfidând politici, care mint mizer,/ am dreptul meu la poezia pură”( Vis de poezie pură, Eminamente, 2003). Da, maestrul avea dreptate în ce priveşte acest drept al său la poezia pură, alveolară, insularizată, extrasă cu forcepsul unei minţi agere şi cu lejeritatea unei vocaţii de geniu dintr-o ofertă a cotidianului, a livrescului, a gesturilor sublime şi emoţionale, diversă şi copleşitoare: ”Vai,/ acel foşnet inegalabil/ al ziarului,/ din care ţăranii,/ lucrători pe şantierele/ de construcţie,/ scot pâinea/ şi slănina/ şi se-aşează şi ei/ să mănânce.”(Acel foşnet, Viaţa mea e un roman, 1987).

Ion Popescu Bradiceni

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here