Se cunosc şi se aplică, desigur, multiple criterii de grupare a poeţilor. Unii sunt marcaţi de deviza retorului roman Marcus Fabius Quintilianus: „Non multa, sed multum”, preferând maxima concentrare, în viziune şi stil, exprimând ori sugerând multe idei şi sentimente în puţine cuvinte.
Asemenea poeţi sunt livreşti, dispun de un orizont cultural şi beletristic mai extins şi se impun receptării critice ca adepţi ai limbajului poetic lapidar, exponenţi ai poeziei dense şi profunde. Gheorghe Grigurcu, Lazăr Popescu, George Drăghescu şi Romeo Ionescu ilustrează această grupare de poeţi contemporani, cu apartenenţe şi experienţe creative gorjene. Ei izbutesc o remarcabilă şi distinctă fuziune artistică între rigoare şi candoare, nu numai ca aspiranţi şi descendenţi ai idealului barbian de „altitudine intelectuală a lirei”. Alt aforism sau dicton latin, emblematic pentru această grupare sau familie de poeţi, este „multa paucis”, deoarece ei sugerează iarăşi mult în puţine cuvinte.
În antiteză şi în discordanţă cu aceşti poeţi sunt cei pletorici lexical, partizani ai unei gândiri, sensibilităţi şi expresii prolixe, emfatice, pe care Voltaire, genialul iluminist francez, i-a ironizat ca pe nişte naufragiaţi „într-o mare de cuvinte şi un pustiu de idei”. Importantă şi incitantă este şi observaţia plauzibilă, după care poeţii din prima categorie(prezentată anterior) sunt înzestraţi cu incontestabil discernământ şi spirit critic. Mai ales primii doi, Gheorghe Grigurcu şi Lazăr Popescu, au deplină autoritate şi prestigiu în domeniul criticii şi eseisticii literare.
Romeo Ionescu se află pe treapta maturităţii biologice şi literar-artistice, deşi se manifestă totuşi, parcimonios, bazându-de pe un Pegas prea reticent, insuficient stimulat de pintenii veritabili ai poeziei, în decurs de opt ani, în intervalul de timp, 2004-2012, poetul Romeo Ionescu ne-a oferit un triptic poetic concretizat în volumul „Singurătatea pluralului. La solitude du pluriel”(l), autorul fiind evidenţiat cu probitate şi competenţă critică de Gheorghe Grigurcu „ca un om al verbului foarte concentrat”, într-o poezie „concentrată, livrescă, bazată pe un pur al cuvântului”.
Acelaşi critic exemplar evidenţiază „o cultură poetică de mai multe registre (…) contrastante sau aparent contrastante” în care se coturează o artă a poeziei de valoare, autorul volumului „Singurătatea pluralului” fiind felicitat pentru „poezia domniei-sale, de cărturar, de om care cultivă cuvântul, în sine, realizând o poezie densă şi intelectualizantă”.
Se pare că titlul acestui volum de debut editorial, „Singurătatea pluralului” este parţial oximoronic (singurătatea pluralului!) dar nu cu reminiscenţe argheziene, ci vagi şi involuntare afinităţi date de lecturi admirative din lirica profund feminină a Anei Blandiana.
Exotismul neoparnasian, peisagistic şi artistic nipon, este calofil (at) cu acurateţe şi expresivitate… voluntară: eşarfe de ceai/ întindeau gheişele/ pentru Hokusai. Sau: picta Hokusai/ samurai şi gheişe/ pe pânze de ceai. Partitura lirică tematică sau problematică a volumului „Haiku” de Romeo Ionescu este completă şi complexă, conturând un univers pregnant de certă originalitate ontologică, gnoseologică, erotică şi pragmatică.
Am remarcat propensiunea preferenţială a poetului pentru haiku(urile) erotice şi programatice, ca variante emoţionante de ars … amandi şi ars poetica: ca o mătase/ fumegă în părul tău/ clipa pierdută; o nea fierbinte/ se pierdea în cuvinte/ scriitorul nins; pe genunchii tăi/ calzi se destramă plecând/ hârtia umbrei; Hokusai punea/ genele tale prelungi/ pe pânza de nea; pânzele de ceai/ luau umbra luminii/ murea Hokusai; când şeherezezi/ frumos uitând că mai eşti/ te-aprinzi cu zăpezi.
Tentaţia imagisticii oximoronice idolatrizante este irezistibilă în creaţia lui Romeo Ionescu, începând cu primul volum, ca şi în verdurile citate mai sus: umbra luminii, te-aprinzi cu zăpezi. El are vocaţia, chiar voluptatea inventivităţii poetice verbale: şeherezezi. Haiku(ul) erotic final, cel cu numărul 239, ca multe altele, este de-a dreptul antologic : de la tine port/ o cămaşă de zale/ doar din dezmierdări.
Titlul celui de-al treilea volum „Ediţie în piele”(3) nu pare deloc insolit, decât dacă-1 receptăm în omonimie cu cel pe care-1 poartă poemul erotic princeps, evident identic.
Nici acest volum nu are decât nouăzeci de pagini, cu ilustraţiile semnate de Florin Gheorghiu şi Grigore Haidău. Dacă în volumele anterioare Romeo lonescu asigură omogenitatea modalităţilor de abordare a universului propriu de teme şi motive poetice şi de valorificare expresivă a arsenalului stilistic, în volumul „Ediţie în piele” menţine autenticitatea şi identitatea lirică cu formule aparent eterogene. Poemul preliminar „Ediţie în piele” este compus din trei catrene, primul şi al treilea ca interogaţii, al doilea ca invocaţie, toate adresate iubitei.
Titlul celui de-al treilea volum „Ediţie în piele” nu pare insolit, decât dacă-1 receptăm în omonimie, cu cel pe care-l princeps, evident identic. Nici acest volum nu are decât nouăzeci de pagini cu ilustraţiile semnate de Florin Gheorghiu şi Grigore Haidău. Dacă în volumele anterioare Romeo lonescu asigură omogenitatea modalităţilor de abordare a universului propriu de teme şi motive poetice şi de valorificare expresivă a arsenalului stilistic, în volumul „Ediţie în piele” menţine autenticitatea şi identitatea lirică, cu formule aparent eterogene.
Poemul preliminar „Ediţie în piele” este compus din trei catrene, primul şi al treilea ca interogaţii, al doilea ca invocaţie, toate adresate iubitei.
În strofa finală, printr-o inspirantă şi plasticizantă comparaţie, poetul face aluzie subtilă la experienţa nefericită a cuplului biblic, ancestral: De ce-ai în gene perle grele/ Când iar apari din nevăzut/ Ca o ediţie în piele/ A paradisului pierdut. Imaginara făptură/feminină apare îi decentă ca o ediţie în piele/ A paradisului pierdut incluse apoi;în compoziţia volumului câteva poeme patriotice, cu elemente şi doze discrete de odă, meditaţie şi elegie etnică, pare-se în tradiţia militantă şi mesianică a poeziei ardelene, de dinaintea Unirii din l Decembrie 1918, urmate de altele cu motive livreşti, universale: „Enkidu”, „în repetiţia pentru Pompei”, „Fuga de Bach”, apoi de cinci epigrame. În ultimele pagini, peste patruzeci, Romeo lonescu revine la haiku, în versuri de experimentată varietate tematică: Pescarii din prag/ Privesc cum li se sparge/Viaţa de alge; Pictori ambulanţi/ Poartă ca pe o zestre/ Picturi rupestre; Ce frig amărui/femeia dezbrăcată/ de cămaşa lui.
Numitorul comun al comentariului laconic realizat de cei trei critici-receptori, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Diaconu şi Petre Popescu-Gogan este oarecum encomiastic.
Am înţeles şi am preluat acest ton, aprofundând, modalitatea unei lecturi fidele, cele „infidele”, manolesciene, fiind apanajul altor dimensiuni critice.
Ion Trancău
