Poetul sub călcâiul de pământ al poemului

1121

Poet pasionat, trăind fiecare poem cu intensitate intelectuală și inspirație, om al cetății, organizator al evenimentului cultural „Serile de la Brădiceni”, publicist incomod, Ion Popescu-Brădiceni își arată fața literară, concretă și pragmatică, cu volumul Călcâiul lui Ghilgameș, o antologie complexă, o „Ars Poetica Transpersonalia” cum ne sugerează de pe coperta ediției lansate la Editura Tipo Moldova, în anul 2016, în ciclul de Poezie contemporană, colecția Opera Omnia.
Chiar din titlu, cititorul înțelege că intră pe culoarele unei creații aparte, bazate pe mituri străvechi, pe simboluri certe, care au modelat cultura lumii încă de la începuturile civilizației. Trimiterile la marii eroi ai umanității, la eroii valahi, la personalitățile artei, la cei care au țipat în istorie cu mijloace neconvenționale, cu armele armonioase specifice către insul aflat pe trecerea de pietoni sau într-o gară undeva, în provincia de iluzii. Dar poetul face efortul de a sări peste etapele arse de cei dinainte, bazându-se, însă, pe matricea lirică fundamentală, dorește transpoetica, transmitologia, transliteratura, transinsularia. Este un salt care îl realizează din postura de poet, teoretician, cenzor al inspirației și dascăl de poezie. Rebel și profesor de mitologie lirică, în același timp, el se simte acasă în Imperiul Poeziei și acasă pe Insula Poeziei. Dominator și izolat în poem, ne propune arta de a traversa pustiul personal.
Volumul se desenează în mai multe tablouri, distincte și totuși unite de același fir roșu: I. Novalis și Alegoria; II. Metode de transfigurare; III. Drepții au călcâiul de porumb; IV. Sub semnul lui KAIRÓS; V. Edicteuri; VI. Trhansscriptorul de poezie; VII. Fuga nopții; VIII. Ochiul și cuvântul; IX. Simboluri în rod; X. Secțiunea de aur.
Volumul are referințe critice și un curriculum vitae necesar pentru acomodarea distinsului receptor cu poetul și arta sa. Din prefață luăm contact cu temele importante ale cărții: Ion Popescu-Brădiceni – transludicul/ ludicul ideatic (Lucian Gruia) și Dincolo de poet: Ion Popescu-Brădiceni (Ion Cepoi).
Titlurile secțiunilor sunt relevante pentru structura volumului, exprimă neliniștea liniștită a poetului. Prefețele definesc detenta acestuia și personalitatea care presează asupra operei până la transfigurare.
Ion Cepoi notează: „Alchimist inveterat, Ion Popescu-Brădiceni agită cuvintele în neștiute retorte, mai adaugă puțin praf de filozofică neliniște, mai târguie un concept de estetică primară și, încetul cu încetul, poemul se solidifică, pârguindu-se precum un cristal bun de aranjat în diadema reginei” (p.9).
Volumul începe cu poemul: Izgonirea vânzătorilor din Templu (dedicat poetului Nicolae Coande), o temă dură pentru falșii iubitori de poeziei, pentru fabricații de poeme și de sisteme poetice. Povestea în care este implicat Iisus, care îi alungă pe afaceriștii de la Templu, este dedicată și poetului care trădează locul și timpul în literatură a ritualului poetic. Este o legătură între sacru și profan pentru păstrarea locului limpede, curat. Furia este justificată, reținerea adevărului se impunea.
De-a lungul volumului răzbat numeroase filoane de lirică densă, cu forță: „ne mai mutăm din când în când/ din vreo legendă/ din vreun mit/ călăuziți de-al nostru gând” (p.30); „Și stam amândoi pe sofaua verde/ ca umbra oglinzii pe iarbă” (p. 71); „Hai, iubito, să ne devorăm iubirile!/ Să nu mai fie decât povestea noastră/ singură în galaxie/ nepărtinitoare și castă” (p. 73); „În camera ta cu semințe pardosită,/ sunt un prinț fără titlu și glorie;/ te simt în corpul meu, iubito,/ ca pe-o grea suferință și ca pe-o transistorie” (73); „Existența-i un proces/ sau fantastică aventură/ înspre Străființa pură?” (p.107); „Naivă noapte, bucle desenate/ în taină pe o plajă de oglinzi” (p.114); „În insula aceasta, prietene, poeții/ n-au reședință…” (p.171).
Sunt și poeme care se leagă de rădăcinile noastre valahe, de mituri solide, cu impact în istoria lumii, de la Zalmoxis la Constantin Brâncuși, la Marin Sorescu sau Arghezi. Toate denotă steme de viață densă acumulată în religii și-n viziuni înalte, în stil de existență cu „ieșirea prin cer”.
Numeroase sunt și elementele de adevăr creștin, consolidat prin suferință: iubirea de oameni, iubirea de femeia ta, grădinarul, constructorul altui univers, curcubeul, puterea crinilor, elegia morții, cântec pentru reînviere, tema orbului frumos… Pentru că, invocând pe Marin Sorescu, oltean și el, „trebuiau să poarte un nume”… Poetul știe să construiască narațiuni lirice abrupte, să apeleze la literatura populară, la lucrurile simple care fac viața mai frumoasă.
Poetul nu-și neagă influențele, chiar le accentuează prezența prin declarații lirice indirecte, menite să facă legăturile cu arta poeziei dintotdeauna, pe care o pune sub călcâiul lui Ghilgameș, ca învingător peste simboluri și metafore. Poetul sare din poem și aterizează în umbra poemului pe care-l readuce la viață.
În joaca jocului, poetul abordează stilul ambiguu sonor și zburdalnic în care ani buni s-a generat poezie, cuvintele având sonorități de aramă, plăcute, mai degrabă, urechii. Este o trădare a poeziei pe care și-o asumă ca experiență poetică, nimerind în zgomotul de fond al lirismului etern. „Și se-azvârle-ntre oglinzi/ dorul, ca să nu-l mai prinzi./ Vezi că nu mai vrea să știe/ dacă soarele-ntârzie/ de la Noua Alchimie?” (Între oglinzi, p.118).
Autorul se simte dator șirului de artiști dinainte, îi vede prezenți și harnici într-un cabaret la Zurich. Ei se adună într-un templu păgân pentru a prinde esențele tari ale revelației personale, personalizate și cu impact devastator asupra artei în sine. „Eric Satie și alți artiști/ erau prea veseli ori prea triști./ În cabaret, curvele se dezbrăcau/ cu o lentoare ucigașă./ Cu toții, de-a bau-bau,/ cu moartea, se jucau din fașă” (La Zurich, într-un cabaret, p. 47). Este un omagiu adus artiștilor pentru tentația nemuririi, asumându-și moartea de la început. Între ei, regele Brâncuși, magician și artist care a reinventat arta și a influențat lumile bune ale culturii, ajungând la esențele piezișe și armonioase.
În unele poeme se întoarce la rădăcini. Oamenii învață gesturile simple ale vieții într-o nouă lecție de memorie durabilă: „În locuința-i subterană/ Zalmoxis cel făr’ de prihană/ Îi învăța pe ucenici/ Să ia aminte la furnici/ Și la albine, și la flori,/ Spre a fi, murind, nemuritori” (Zalmoxiana, p.35).
Într-un poem dedicat lui Brâncuși, artistul Demiurg, Bătrânul cum îl alintă poetul, ne sunt prezentate miracolele generate de operele artistului dedicat, total, cel care păstrează experiențele poporului său în minte și suflet, până la rădăcina curcubeului. Exprimarea sa prin sculptură presupune mit, poezie, impact vizual asemenea marilor teme de publicitate pragmatică, desen în piatră, sculptura în cuvinte de granit. „Numai un Bătrân a știut că pasărea măiastră/ poate fi săgeată infinit albastră,/ numai un Bătrân a știut că piatra poate fi/ prag între noapte și zi” (Bătrânul, p. 58).
Sunt poeme în care Ion Popescu-Brădiceni își asumă riscul poeziei clasice, nu abandonează mitul și transmesajul necesar, ca-n poemul Trenurile, în care iubirea pune în mișcare trenurile, lumea, gara, eroii, balamucul modern și postmodern. Unul reușit, memorabil, ieșit din dorul de călătorie între două lumi sau mai multe: „Și cum vom sta în gară-mbrățișați/ fără sărut și fără mângâiere,/ când va urma un tren plin de soldați/ să-i mai oprim nu vom avea putere” (p. 85). Și din același poem, ieșirea din timp: „Vom aștepta acolo, asasini ai vrerii noastre, lumea din etern;/ înlănțuiți de rouă și crini/ vom aștepta încremeniți un tren” (p. 86). Tema iubirii pune în mișcare viziunea asupra vieții, cu plecări și veniri, cu așteptări și trenuri de ceară, „cu geamuri de pământ și de hârtii”…
Călătorind între Jiu și Grecia Antică, între manuscrise vii și manuscrise de lut sau de granit, poetul își scrie epopeea cu abnegație, căutând răspunsuri pentru alte întrebări de porumb.
Marin Sorescu reținea, referindu-se la poezia poetului: „Pentru poetul Ion Popescu-Brădiceni am avut întotdeauna o veche prietenie și statornică prețuire. Cu bucuria de a fi alături pe drum, i-am apreciat – și-mi place să cred că nu mă înșel – sunetul grav, reflexiv, timbrul personal al discursului liric, marcat de o metafizică a libertății, precum și forța de cunoaștere poetică, mereu în lupta de cucerire a domeniilor cuvântului” (p.192).
Cum mărturisește: „Pereții casei mele cu pridvor/ par iar să se întoarcă-n viitor/ De aceea-i dau cu var, de Paști, cuminte,/ Cuvintele-s din nou numai cuvinte./ Mă iartă, de te-am supărat, Părinte!” (Imperiul poeziei, p. 174).

*Ion Popescu-Brădiceni, Călcâiul lui Ghilgameș, poezie, 200 pagini, Iași: Editura Tipo Moldova, 2016.
Cu referințe critice de Toma Grigore, Ion Cepoi, Ion Horea, Victor Nicolae, Ion Pachia-Tatomirescu, Alex Sfârea, Theodor Codreanu, George Mirea, Lazăr Popescu, Ion Arieșanu, Ion Țepelea, Marian Drăghici, Al. Florin Țene, Horea Gârbea, Valentin Tașcu, Anghel Dumbrăveanu, Marin Sorescu, Gheorghe Grigurcu.
**Ion Popescu-Brădiceni s-a născut la 5 noiembrie 1954 în Gorj, România. A scris intens, a publicat peste 80 de volume, profesor la Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Teoretician a postmodernismului în România, organizator al Serilor de la Brădiceni, cu poezii traduse în limba franceză. A obținut numeroase premii literare, ca semn al prezenței și prețuirii constante a mediului cultural românesc.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here