Poeți români contemporani și cărțile lor esențiale – Marian Boboc și Erotikonul său blând-demonic

781

1. Un amestec izbutit
În „timpuri grele” și cu „femei ușoare” poezia lui Marian Boboc nu poate fi decât corozivă, boemă prin-excelență, descendentă direct din Ovidiu, Villon și Baudelaire. Volumul său din 2002 e un erotikon ca-n Apollinaire, Barthes și Brumaru, de o poeticitate eretică dar desăvârșită. Ba mai nou și Mircea Dinescu și-a încercat norocul pe acest palier transretoric. Din perspectiva receptării imediate grafica însăși (a lui Adrian Cerchez) a nudurilor e imaginată să-și seducă instantaneu cititorii. Fiecare tablou are o funcție vizuală, deci logică, el se înfățișează pe sine. Orice transretorică, fie și ceremonială, la Marian Boboc este diseminată și pliată pe intensități de un tulburător erotism, iar scriitura sa e deja stil profund personalizat, deși pe o canova, după cum oricine știe, extrem de veche. Gottfried Wilhelm Leibniz scrie undeva că „există mai multe universuri posibile, deoarece fiecare set de comparabile compune unul” (vezi „Teodiceda” (1970) dar și una din scrisorile către Bourget din decembrie 1714 – n.m., I.P.B.) Postulatul e valabil și pentru universurile poetice și ca atare o aplic și „lumilor posibile” din excelenta carte a lui Marian Boboc, apreciată, deloc gratuit, de însuși marele poet român contemporan cu noi Ion Mureșan. Drept pentru care i-aș spicui câteva din aserțiunile-i fulgurante dar cu efect de lasser:
• în toată poezia lui Marian Boboc se developează proiectul unei erotici blând-demonice;
• în acest discurs-dicteu misoginismul e vecin cu admirația, violența cochetează cu tandrețea, brutalitatea cu grația;
• în teritoriul „paradisului artificial” de extracție baudelaireană poetul se îmbată cu mirosul alcoolurilor ordinare percepute însă sub formă, iluzorie, de parfumuri fine și extatice;
•„ca urmare – exclamă Ion Mureșan (el însuși autorul celebrei cărți „Cartea Alcool” – ea însăși o replică la o alta a lui Guillaume Apollinaire „Alcooluri” – n.m., I.P.B.) – în lirismul erotizant al lui Marian Boboc, versul e când iute ca argintul viu, când domol ca pasul unui bețiv. Un lucru e cert, poetului i-a izbutit amestecul: biciul și surâsul sunt expuse în aceeași vitrină”, adaug eu, a marilor cărți ale dragostei.
Să nu uit o precizare că „Timpuri grele femei ușoare” urmează altor două volume la fel de „suple”: „De-a iubirea” (1994) și „Prima putere în pat” (1996). Cea de-a treia „cărticică” (n-are decât 64 de pagini) e alcătuită din ciclurile „boemele de la „café 72”, „negrul ciorapilor”, „sex de duminică”, „aluviuni”, „timpuri grele femei ușoare”, „mamele vesele&triste”, „tristele de la lupeni”. În primul ciclu e un carnal elogiu adus romanței de tip Eminescu și M.R. Paraschivescu (Cântice țigănești), Marin Sorescu (Descântece) și Mircea Cărtărescu („Dragostea” și „Nu striga niciodată ajutor”) sau Ion Anton („Dezgolirea sufletului de trup”).

2. Semnul produs în chip senzual
Cu o bibliografie riguros selectată, să-mi încep propriul comentariu. Descântecele folclorice, „cele 1001 de cântece fără decor”, ecourile „Fericirilor biblice”, în contrapunct cu intertextualizările (într-o avalanșă suprasaturată de influențe de la urâtul arghezianobacovian și până la Cezar Ivănescu și incantațiile sale farmakonice, concupiscente) și cu limbajul îndrăzneț, cu ascendența în Nichita Stănescu. De ipso et de facto, poetul vestește „învierea simțurilor pasiunii” și a voluptăților de budoar „bine ascuns”. Căci-cum ai da-o și cum ai lua-o, pasiunea reprezintă pentru umanitate ceva ESENȚIAL. Cum ne confirmă și Nicolae Balotă, iubirea e un aspect al atracției de un Absolut. Îndrăgostitul e „transportat de o transcendență”. (Balotă, 1971, p.168). astfel „urlet e voluptatea” pe care i-o dezlănțuie „stripteusa cuvintelor” care-i dezbracă poetului „cuvintele cu artă” și plânge iar lacrimile ei udă hârtia. Intenția auctorială a lui Marian Boboc e ambiție pură; el vrea să scrie „poemul ce nu plictisește / poemul care anunță mari schimbări în trasee” (Boboc, 2002, p.18). Roland Barthes dă această conotație traseului textual: „jet puternic de cuvinte, o panglică de infra-limbă” (Barthes, 1994, p.14), – a cărui dezvăluire progresistă „se refugiază în speranța de a vedea sexul” (Barthes, 1994, p.17). Marian Boboc a înțeles că semnificanța este sensul în măsura în care e produs în chip senzual, că Scriitura este un amestec erotic de Timbru și de limbaj și poate fi așadar el însuși, ca și dicțiunea, materia unei arte: arta de-a scrie „cu unghia muiată în sânge” (ca a lui Arghezi – n.m.) „despre nesfârșit / pe pereții uterului nesfârșit” (precum Brâncuși). O nostalgie adie dinspre atmosfera tenebroasă a lui Emil Botta, și dinspre baladescul lui George Stanca și al lui Geo Dumitrescu (cel din „Libertatea de a trage cu pușca” – n.m.).

3. O esențială activitate umană
Dar Marian Boboc își aduce „Erotikonul” în sacru căci sexul presupune penetrarea deci „teroarea violului” după ce „simțurile intră în alertă /…/ aerul arde întunericul / țipătul ridică stânca la cer”. René Girard atribuie ritualului dionysiac acea relație dintre criza erotică și violența fondatoare, care se lasă convertită în determinarea celor două corpuri acuplate și imediat în beție a bucuriei de a fi cunoscut suprema fericire prin coitul sacrificial (Girard, 1995, pp. 130-132). În substratul fiecărui poem de-al lui Marian Boboc vuiește o bachanală sexuală și o tragedie a bacantei care-și asumă violenta împerechere „poetul însuși asumându-și iată rolul bachantului oficiant al hybrisului vinovat de atâta paradoxală oroare. Georges Bataille evocă în termenii transgresiunii apropierea „pe care cei vechi o făceau între actul iubirii și sacrificiu” (Bataille, 2005, p.102). Erotismul în ansamblu este o infracțiune la regula interdictelor, dar e totuși o esențială (s.m.) activitate umană care asigură activitatea de reproducere considerată ca o formă de creștere a populației. Scriitura lui Marian Boboc are menirea să dezlănțuie animalitatea originară, edenică, sălbatică, bestială. Mereu asociată cu erotismul, sexualitatea fizică este față de erotism ceea ce este creierul față de gândire; la fel, fiziologia rămâne temeiul obiectiv al gândirii” (Bataille, 2005, p.107). Iar înțelesul ultim al erotismului este moartea. Iubirea reprezintă singura biruință, posibilă a umanității asupra morții. De aceea afirmă poetul că „din întunericul împreunării sar așchii de lumină putredă // sătui și irișii se odihnesc / privirea se dilată veștedă dar crapă / că „durerea pierdută e o fericire găsită” / apoi exclamă iluminat: „ce vorbe mari fluturând pe drapelele poeziei”, incitat de un celebru micropoem nichitastănescian, imploră „crede-mă cuvântul pe care calci plânge de ciuda de a nu fi eu”. Iată, cred c-am reușit să demonstrez că poezia erotică a lui Marian Boboc admite polaritatea sacrului, ambiguitatea și dialectica lui dintre puritate și necurăție, reversibilitatea dintre pur și impur” (deci dintre frumos și urât – n.m.) (Caillois, 2006). Sacrul e condiție a vieții și poartă a morții, iar discursul poetic al poetului de la „Boema” (grupul literar din Petroșani căruia-i aparține și Ion Hirghiduș – n.m.) e categoric unul îndrăgostit, adică descendent din „Banchetul” lui Platon; adică „noul existențial sau erotic” având tema „eternei reîntoarceri”, dar nu a identicului ci a diferenței inițiale. Menționez, în încheiere, că textul fiecărui poem explodează încontinuu în paradoxale volute și spirale muzicale ca-n urma unui big-bang (Barthes, 2018, p.58).

Bibliografie:
•Marian Boboc: Timpuri grele femei ușoare; Editura Monada, Petroșani, 2002;
•Vezi Concha Roldán: În cea mai bună dintre lumile posibile; traducerea de Ioana Bercean; Editura Litera, București, 2021;
•Nicolae Balotă: Despre pasiuni, Editura Albatros, București, 1971;
•Roland Barthes; traducerea de Marian Papahagi; Postfața de Ion Pop; Editura Echinox, Cluj, 1994;
•René Girard: Violența și sacrul; traducere de Mona Antohi, Editura Nemira, București, 1995;
•Georges Bataille: Erotismul; traducere de Dan Petrescu; Editura Nemira, București, 2005;
•Roger Caillois: Omul și sacrul; traducerea de Dan Petrescu; Editura Nemira, București, 2006;
•Roland Barthes: Discursul îndrăgostit; cuvânt înainte de Éric Marty; traducerea: Magda Jeanrenaud; Editura Polirom, Iași, 2018.
Ion Popescu-Brădiceni, Doctor în filologie, scriitor

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here