Poeți români contemporani și cărțile lor esențiale – Doina Uricariu și „Vindecările” ei

941

În „Ecorșeuri. Structuri și valori ale poeziei românești moderne”, Doina Uricaru dezvoltă o admirabilă monografie a poeziei lui Emil Botta. Formulează conceptul de ecorșeu aplicat și textului operei și textului critic. Mă bate gândul să-i speculez această teorie ecorșeică și în ceea ce privește poezia ei din „Vindecările” și „Inima axonometrică”.
Poeta e debutată de Geo Dumitrescu în „Contemporanul” cu un grupaj de poezie tragică și matură.” Poetul Ștefan Baciu o preia și o elogiază la „Europa liberă”. Volumul „Vindecările” îi apare în 1977, la Editura Cartea Românească, după șapte ani de „Stagiu” la cenzură. Publică apoi în cascadă „Jugastru sfiala” (1977), „Vietăți fericite” (1980), „Natură moartă ca suflet (1982), „Mâna pe față” (1984). „Apocrife pentru Emil Botta” (1984), „Ochiul atroce” (1985), „Ecorșeuri” (1984), „Institutul inimii” (1995), „Puterea leviatanului” (1995), „Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal” (1998), „Vindecările” (2000).
Dar ce este ecorșeul? Este textul operei, transformat într-un ecorșeu și predat comentariului ca o ființă jupuită de epiderma multiplelor sensuri. Este apoi însuși textul critic, față de ceea ce va fi fost trupul viu al lecturii, înainte să devină mulaj ori carne vie. Două ecorșeuri stau față în față, opera lăsându-se citită și comentariul operei lăsându-se cercetat de însuși corpul operei jupuite; ambele mulaje, emancipate, plăsmuiesc o scriitură viabilă. Ecorșeul critic însă e un joc antidogmatic, al speculației libere, asupra imixtiunii viclene a fantasticului. El se amestecă în mecanica textului poetic care combină tenacitatea cu scrupulozitatea, ambiguitatea compoziției cu discreția misterului, contrapune lucidității critice luciditatea sensibilității. Îmi place aceste construct theoreticometapoetic al Doinei Uricariu după cum țin cont și de celălalt de axonometrie care este o metodă de reprezentare a obiectelor spațiale pe un plan, astfel încât imaginea obținută să dea impresia realității.
Iată ce ne explică poeta în postură de hermeneută: „Am regăsit în această metodă o posibilă cheie pentru felul de a înțelege și scrie poezia, pentru felul meu de a citi și înțelege limbajul naturii și limbajul culturii. Dumnezeu este Marele Arhitect al celor ce sunt. Poate de aceea regăsim în orice creație o emoționantă axonometrie, râvnind să aducă realul în artă și arta într-o vie realitate, geometria în suflet și sufletul în geometrie”. Astfel vizează poeta Doina Uricariu „Cartea de sticlă”, „altoiul fabulos” al fantasticului pe real, „turnul de control”, „poezia ca un „lingou transparent”: într-o bibliotecă de pietre și o „fierărie” e și „sacul de cuvinte” și „mănușa de frunze” pe care și-o pune poeta ca să scrie mai corect poezia „exaltând materia” „între graiuri” și „învierea” limbajului liric „în grădina de măslini” din pocalul graalic vorbind „simfonia de aer” completat cu sacrul „dumicat de moarte”.
Preocupările strict culturale, savante, ale poetei Doina Uricariu (căreia-i mulțumesc pe această cale pentru scrisoarea trimisă pe e-mailul meu de la New York – n.m., I.P.B.) nu-i copleșesc poeticitatea absolut deloc căci uluitoarea prospețime a textului său, desprins cumva, extrem de ascuns din uriașul Emil Botta, te cucerește simultan cu întâia lectură și te convinge automat s-o comentezi critic la recitire. Al. Paleologu exclamă la un moment dat kairotic: „Să căutăm în poezia Doinei Uricariu, așa cum am cerceta o hartă, un indicator de cale ferată. Vom afla semnele precise ale unui traseu. Nimic mai precis decât precizia. Și concizia. Ca în Baudelaire. Ca în Mallarmé. De când mă știu nu mi-au plăcut vagul și sublimitatea. Geometria are o poezie pe care nimic nu o poate depăși. Și sufletul plin este o geometrie. Învățarea teoremei lui Pitagora mi-a produs aceeași plăcere ca poezia lui Baudelaire. I-am regăsit pe Pitagora și pe Baudelaire în aceste poeme”.
În ceea ce mă privește eu cred că poezia Doinei Uricariu vine din existențialism, expresionism și suprarealism. A făcut din Emil Botta și Nichita Stănescu perechea ideală, complementară, a poeziei românești contemporane în care aruncă la bătaie… lungă comparatismul paradoxal stârnită de filosofia lui Stéphane Lupasco. „Practicând o formă deschisă de dialog estetic, și colocviu axiologic”.
Dumitru Micu, în I.L.R. (la pagina 360) îi detectează Doinei Uricariu dubla vocație: cea poetică și cea critico-eseistică. Ca poetă (născută în 1950) s-a remarcat printr-o poezie a senzațiilor, înregistrând nu doar palpitul manifest al naturii, ci și „sufletul” acesteia, ascuns în materializările aparent inanimate.
Poeta se integrează în clasa poeților adepte ale reflecției, de sursă etică, cam precum Ana Blandiana după 1990. Adesea împănate – poeziile – cu analogii biblice, cu parafrazări demne de interes. În „Ecorșeuri” ea detectează la Emil Botta și Nichita Stănescu „poezia – iscoditură și invenție („acest factum al invențiunii” – n.m., I.P.B.). Ar mai fi și alte tipuri de compuneri poetice: poezia-poveste, poezia-istorie, poezia-invenție pură, poezia-lucru, pricină, proverb, zicală, zicătoare, arătare, expunere, înfățișare și spunere miraculată, ștrengărească. Am recurs ca și Doina Uricariu, în postura ingrată de critic literar și hermeneut transvaluator, la metoda înțelegerii retrospective și mi-a priit inclusiv în elaborarea eseostudiului de față căci ea practică acea elegie a lucidității, melancolia stării de veghe, foamea de alteritate, viziunea barochizantă asupra tensiunii dintre neființă și ființă. În „Vindecările”, poeta vine cu o notă de precizare (cam în maniera lui Zarifopol din care aflăm că termenul „vindecare” e o trimitere la condiția de taumaturg a poetului și la atitudinea fermă față de patologia timpurilor comunistoide. Uriașa antologie din colecția „Poeți Români Contemporani” din 1998 de 800 de pagini îmi indică nume de exegeți care de care mai competenți. Cum receptarea critică e de domeniul lui descensus ad inferos, rezist ispitei de a a-mi paraliza simțul critic propria și pun pariu pe „senzualitatea ei ca picurii de ceară fierbinți”, pe „soarele fraged ud în pielița lui, roșu, de nedescris în strigătul lui că va veni apocalipsa: „Ce bine se aude în poem apocalipsa, ce adevărată pare cartea surpărilor”. Însă „soarele fraged” nu-i decât „suflet aiurind, speriat să tot legene grămăjoara de raze”. Fiecare „firimitură” semantică, fie ea „firavă” ori „vulcanică” e „îmbrățișare și logos” e „adăpost” (precum la Heidegger – n.m.) al limbii române în numele căreia iată ce emoționant se adresează poeta cititorului oricum ar fi dânsul: „Tu vei rămâne însă un bun ascultător al limbii, ascultătorule, urechea ta va fi o vizuină sigură, acolo gânguritul e ca o limbă de clopot, umilindu-te că prinzi unda vieții în căușul palmelor, pe apucate”. Sorescianizând oarecum, Doina Uricariu are grava intuiție a undei cuantice, în virtutea căreia poezia e „într-o vale frumoasă, pe malul unei ape” unde „firimitura de spirit” și, „spusele inundă urechea egal”. Dar, vai, „câtă singurătate ca să păstrezi firimitura de spirit”! și „tot așa rugina blândului cosmos”. Cu o asemenea dicțiune poetică unde viziunea și ficțiunea se contopesc într-o „vizificțiune”, Doina Uricariu are acel cosmogonic „vis cu leagăn” ca Lucian Blaga și Nichita Stănescu. Citez două splendide strofe de un „clasicism peren”: „Ca niște limbi într-o gură de șarpe, / cuvinte țâșnind în afară, / o cheie întoarsă târziu, / în mulajul de ceară. // Un stârv de frunze ce sunt, / sub tălpi, un cristal, o albine, / închipuirea din umbră / în orbitoarea lumină”, în care reministențe barbiene și argheziene emană un ton nou, alchimic, magistral, ca al unei scriituri cu perniță de aur, din alt poem <<ars poetica>>. „Cu limbile ei despicate”: „Și scriu, cuvintele parcă intră în pământ / sufletul cu o vietate solzoasă alunecă și ascult / cum durerea sâsâie ca limbile ei despicate / de penița de aur ce scrie / „nu mai trăiește mult” se desprinde din acest pasaj o tristețe de-a dreptul metafizică. Atunci când eminescianizează, expresionistă, poeta e patetică și muzicală, toposul fântânii fiind fructificat; cum afirmă ea în „Ecorșeuri” – acea voluptate a morții heraclitic-orfice: „Ajută-mă, valurile se dau la o parte, / nu mă ating cu botul lor de fier / stau ca într-o fântână, în izvorul / adus de-o pâlnie la cer // Nici o furtună nu-i va rupe zidul, / înaltul unde cad din când în când, / stropi trași încet la cer de scripeți / din apa care iese din pământ // Aceeași formă urcă-n lume / încăpătoare, strâmtă, cum o simți, / nici o furtună nu-i revarsă plinul / dar clătinarea lanțului pe zimți.” Opera poetică a Doinei Uricariu e un proiect ontologic. Ea contopește într-o pastă omogen: influențe dinspre expresionism, suprarealism, ermetism, parnasianism, postmodernism (infuzii naratoare, biografismul, spiritul ludic), hiperrealism fotografic (de sorginte, vest-european și american) și cinematografic, contrapunctismului muzical. Creația însăși a poetei-eseiste reprezintă o consecință a funcționării în corpore a chipurilor ideilor și a vocilor respective, fiind și un gest de libertate creatoare, ca dar-dăruire-dorință de supraviețuire ca atare: Faptul artistic este o onoare și o mărturisire, dublată – repet înc-o dată ‒ de acribia teoreticianei universaliste dar și naționaliste prin aderența ei la Emil Botta ori Nichita Stănescu în contextul dat ea optând pentru „unitatea neunității și neunitatea unității” pentru „melodioasa tragedie”, pentru „poeme scrise în țarc” ori pentru a-și proteja eul creativ în perspectiva „adevărului ultim” al morții. Parcurg „referințele critice” ca să-mi pot finaliza portretul. Tehnica poetică e vizuală, exprimarea cursivă, senzația de lărgime e vizuală, exprimarea cursivă, senzația de lărgime și de fabulos repotențează o poezie inițial imponderabilă în substanță. Ca trăsături de identitate auctorială sunt evidente: împlinirea formală, autenticitate, tensiune existențială, netrucată, naturismul elevat, simbolic, proaspăt și firesc, confesiunea prin intermediul unor peisaje, emoție diafană ori implozivă, filonul meditativ. Dar emoția e dublată de spirit de observație, de imaginație discretă, ținută în frâu de-o anxioasă luciditate, trăirile, stările, conflictele, bucuriile își distilează esențele sub o fină supraveghere a expresiei stilistice. Poeta are, indiscutabil, simțul elementelor și științei (harul) de a-și grefa viziunile, afectele în plasma lor germinativă. Dinu Flămând sesizează primordialitatea vizualului, Mihai Dinu Gheorghiu reducerea la cuvântul de țară domesticit. Adrian Popescu subliniază subtextul care deține un rol important, acuitatea senzației care își aliază o ironie fină dar tăioasă ori o resemnare visătoare. Ilie Guțan distinge ca notă singular eliberarea poemului de abstractism; lirismul cerebral primește sevele senzorialității, în timp ce insertul cotidian este transgresat prin încorporare într-o metaforă cu bătaie lungă; realul nu face captiv spiritul însetat de transcendere, în schimb, acceptat să fie drămuit, curățat de accidental și banal, inserat apoi realității esențializate a imaginarului. Nicolae Ciobanu îi depistează poetei temperarea elanului pentru capturarea absolutului ideatic în favoarea unei frenezii contemplative, îmblânzită de conștiința sublimei vulnerabilități a eului feminin. Petru Poantă reliefează demersul poetei cubist în faza lui analitică și antiimpresionist (cu program – n.m.); poeta ambiționează poemul / tabloul suficient lui însuși, subminare tacită a iluziei, refuz al metafizicului, construcție oximoronică; banalul e glorificat prin introducerea sa într-o ordine secretă: ochiul salvator al ingenuității mai curând inventează decât descoperă lumea. Lui Mircea Iorgulescu poezia Doinei Uricariu i se pare ulterior mai dramatică, limpede, fluidă, mai simplificată și esențializată, de o concretețe viscerală; e vorba de o fiziologie a melancoliei proiectată unitar în planuri diverse, cu o arhitectură suplă, un ritm dinamic. Marian Papahagi reține, din discursul Doinei Uricariu, ecouri din Barbu Blaga, Saba, iar Ion Bogdan Lefter îi remarcă lupta grea cu inerțiile criticii: Ion Simuț, mai analitic, îi semnalează vindecarea de candoare: un fenomen existențial cu accent moral, cu decisive repercursiuni în diagrama estetică a poemului. Al Cistelecan îi elogiază orgoliul unui program al viziunii și al coerenței.

Bibliografie: 

      • Doina Uricariu: Ecorșeuri; Editura Cartea Românească, București, 1989;
      • Doina Uricariu: Vindecările, Editura Universalia, București, 1998 (E E): colecția „Poeți români contemporani”;
      • Doina Uricariu: Inima axonometrică cu un cuvânt înainte de Al. Paleologu; Editura Universalia, București, 2002; colecția „Biblioteca de poezie”;
      • Dumitru Micu: Istoria literaturii române de la creația literară la postmodernism; Editura Saeculum I.O., București, 2000;
      • Paul Zarifopol: Încercări de precizie literară; studiu introductiv de Al. Paleologu; ediție îngrijită de Al. Săndulescu; Editura Amarcord, Timișoara, 1998; colecția „Cărți fundamentale ale Culturii Române”. În „Paradisul impreciziei”, Paul Zarifopol militează, polemic-virulent, pentru inteligența științifică, cugetarea abstractă, raționamentul critic, știința exactă a literaturii / a textului; el respinge intuiționismul, sofismul impudic, incompetența fără scrupule etc.
      • Doina Uricariu: Un fruct de hârtie: 111 poeme; Editura Princeps Multimedia; Iași 2022; antologarea poeziilor, prefață și selecția referințelor critice de Delia Muntean; itinerar bibliografic de Doina Uricariu.

    Ion Popescu-Brădiceni, doctor în filologie, scriitor

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here