Am primit de la Cassian Maria Spiridon patru cărți: Aventurile terțului (2009); Gânduri despre poezie (2010), Un vis al inteligenței libere (2016), Dușmanii societății sau Când pacienții pun stăpânire pe ospiciu (-atitudini literare X-) (2017).
Cea dintâi carte care mă interesează este „Un vis al inteligenței libere”. Pentru faptul impunerii noului model poetic metalingvistic de Nichita Stănescu, pentru mutația capitală produsă artei cuvântului și poeziei, prin debutul poeticii pneumatice a necuvintelor, nereceptat de către intelectualitatea liber cugetătoare, pentru tensiunea arătării, a gândirii ca vedere a necuvintelor și a dimensiunii iconice. Pentru Nichita Stănescu, poezia se confundă cu însăși coloana vertebrală a gândirii în imagini.
Umberto Eco a căutat limba perfectă (limba-mamă, limba populară, limba lui Dante, a lui Raimundus Lullus, limba pre-ebraică, cea indoeuropeană, limba imaginilor, poligrafia Kircheriană, limba filosofică a priori ș.a.m.d. Solomon Marcus, despre opera căreia am publicat câteva eseuri prinse în cartea mea „O foarte succintă introducere în poezia română contemporană” (vezi pp. 75-82), a căutat-o la rândul lui în geometria fractală a naturii în așa numita „matematică vie”. E o similitudine frapantă între literatura vie și matematica vie, ele sunt oglinda fidelă a ce se întâmplă mai nou în laboratoarele creatorilor din perspectiva – adoptată și de mine – a transdisciplinarității care își are temeiul în logica dinamică a contradictoriului și în câmpul de manifestare a terțului inclus, afirmat de Basarab Nicolescu și adus de mine în noua teorie a literaturii a transmodernismului în limba (meta)poetică românească.
Pe Virgil Nemoianu, publicistul de la „Convorbiri literare Cassian Maria Spiridon îl consideră un maestru al eseului estetic. I-a citit și el ca și mine „Structuralismul” (1967) și Calmul valorilor (1971). „Rolul poetului, al marelui poet, este de neînlocuit în misiunea sa”. – scrie V.N. Rolul său în păstrarea și îmbogățirea limbii, în continua menținere a unui raport adecvat între limbă și sentimente e categoric. Afirmația că un popor fără poeți e mort nu e o hiperbolă sentimentală, ci un adevăr clinic”.
Virgil Nemoianu e de părere că orice poezie a entuziasmului trebuie să devină la un moment dat o poezie a ordinii. Subscriu acestei afirmații ca și celeilalte că doar criticul comparatist e cel mai îndrituit să reliefeze valori, să traseze linii de forță. Acest critic trebuie să poată uza și de <<ut theoria poesis>>; el trebuie să reunească critica cu orientarea culturală. Prezența valorilor, a rațiunii organizatoare, a permanent-umanului nu poate fi ocolită. O astfel de poezie descoperă V.N. la Adrian Păunescu, Leonid Dimov, Ion Gheorghe, Mircea Ivănescu. Este evident că azi mai persistă prejudecata că în critica literară n-ar fi nevoie de o orientare și o practică a culturii. Un poet, în contextul actual, trebuie să fie policalificat: să publice poezii în reviste, să scrie prefețe, să facă și critică, sau măcar recenzii, să acorde interviuri, să compună reportaje, să fie redactor ori reporter, să ia atitudine față de evenimentele zilei, față de moravuri și morală, să polemizeze cu colegii, să publice declarații de principii, manifeste literare și de nouă paradigmă literară, să țină conferințe, să comenteze artele plastice cu prilejul unor expoziții ș.a.m.d. Marii noștri critici (Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu, Simion, Manolescu) au ca armătură solide teorii ale culturii în actul lor critic.
Fericitul locuitor în Arcadia lecturii, Nicolae Manolescu, își publica în 2010 volumul „Viață și cărți. Amintirile unui critic literar de cursă lungă” la Editura Paralela 45. Cassian Maria Spiridon consemnează pasajele care-i stârnesc plăcerea textului, umorul, ironia, ca de pildă când criticul mărturisește că a năzuit la a reașeza și diferenția între criticul ca profesie și criticul ca erecție (ca inocență adică, pierdută din cauza profesionalizării excesive).
Nicolae Manolescu e un autentic devorator de cărți, fascinat de biblioteci, consideră acest spațiu drept propriul său spațiu vital. Cititul e-o formă de experiență, un multiplicator pentru experiențele noastre. Cărțile ne ajută să ne explicăm propria viață, ne deschid spre un univers infinit. În biografia intelectuală a lui Nicolae Manolescu a survenit autoconstruirea propriului destin de excepție, prin colaborarea cu George Ivașcu, care i-a asigurat iluzia deplinei libertăți de opinie și de expresie, ferindu-l practic de ingerințele politice ale epocii. În 1974 am apucat să-l cunosc personal pe George Ivașcu, în biroul căruia mă introdusese unchiul meu Petre Brâncuși, văr primar cu mama mea Elena Popescu-Mocioi. Era într-o toamnă, iarna m-a și debutat în „România literară” cu un poem suprarealist, considerat de Geo Dumitrescu o compunere negativă ca stil și limbaj. Am pierdut acea revistă și regret. Oricum folosisem, ca să-mi păstrez onoarea de poet nepătată, un pseudonim (parcă Ion Racoveanu (împrumutat de la pârâiașul ce trecea prin capul sâliștii, Racovița). În 1967, călătorind în Germania ca invitat al Universității din Freiburg într-un grup de trei, dimpreună cu Ion Alexandru și Marin Sorescu. Paul Miron le-a înlesnit o întâlnire cu Martin Heidegger, la locuința marelui filozof. În Franța, la Paris îi cunoaște pe Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, dus din Germania, cu mașina personală, de Ion Cușa, tot în 1967. Tot aci intră în contact și cu alți „exilați”: Paul Goma, Basarab Nicolescu, Virgil Tănase, Petre Răileanu. Abia în 1981, dialoghează ca Emil Cioran. În S.U.A., în 1983, îi întâlnește pe Virgil Nemoianu, Matei Călinescu, Toma Pavel. „Valoarea unei literaturi naționale nu se măsoară ci se trăiește – afirmă Nicolae Manolescu. Ea este un dat istoric și deopotrivă sufletesc. A jucat un rol. A oferit modele. Pentru români Eminescu, Sadoveanu sau Arghezi sunt la fel de importante cum sunt pentru englezi Shakespeare, Milton și Dickens, pentru francezi Balzac, Hugo și Proust, pentru germani Goethe, Schiller și Thomas Mann”.
Nicolae Manolescu e – nota bene! – susținătorul rezistenței nu numai prin dizidență ci și prin cultură. Literatura română e patria sa și, fără să se iluzioneze cu privire la însemnătatea ei universală, pe care de pildă Eugen Negrici o contestă, ea este totuși literatura cu care se simte rudă de sânge.
„Gândurile despre poezie” ale lui Cassian Marin Spiridon sunt meditații despre jocul liber al imaginației echivalat ca activitate a intelectului, aserțiune pe care o accept imediat. Ca și Novalis, autorul acestor „gânduri” situează poezie între transcendență și cunoaștere. Iar dacă filosofia este teoria poeziei, ea ne demonstrează că poezia este totul. Poezia însă, fără cititori nu există. Drama-i alta: că după 1990 România a intrat într-un „vid al criticii”. Nu mai avem cititori fiindcă iată criticii au dezertat de la datoria lor de cerberi axiologici, de selectori ai cărților de poezie. Dacă poezia e cea mai înaltă formă de manifestare a spiritului, puțin probabil să fie și să rămână așa în absența meditației, metafizicii și, implicit, a filosofiei. Pe orice treaptă mai înaltă a culturii, poetica reprezintă un instrument important și poezia o creație superioară. E într-adevăr ceva divin. Cine are religie va vorbi în poezie. De altfel, poetul scrie ca și cum ar face-o pentru un singur cititor: Dumnezeu-Creatorul perfect – care știindu-se așa, nu scrie și el, la rându-i poezie, dar ar putea să o facă. Motiv temeinic încât poezia să fie încă învățătoarea universală și pretutindeni prezență fructuoasă geniului uman.
Poezia, magia, muzica, pictura, arhitectura, visul, reveria ca lumină a conștiinței au fost mereu în relații de cooperare drept hrană a spiritului, sufletului, iar poezia ca filozofie a fost „arderea de tot”, a fost cuvântul inimii.
Magia i-a adus poeziei ceremonialul magic; iar magia nici n-ar putea să se manifeste în absența hainei poetice. Un aspect esențial al poeziei îl constituie puterea de sugestie sau de farmec, în aparență irațional pe care pot s-o exercite cuvintele, acțiunea unui simbolism armonic, afectiv sau chiar logic, ascuns cu totul în subconștient. Arthur Rimbaud însuși, un alchimist al verbului, deslușea sofismele magice prin halucinația cuvintelor. În viziunea lui Croce, Shakespeare a definit poezia ca pe un fel de magie, prin care poetul întorcându-și privirea de la cer la pământ și de pe pământ din nou la cer, dă chip și loc și nume inefabilului. Magia ne însoțește în tot locul ca pe mine la Brădicenii mai arhetipali. Că magic locuiește poetul în lume, am demonstrat recent în volumul meu de poezie „Cartea Vieții”.
Dar poezia și muzica au cea mai mare înrudire. Poezia, în absența ritmului, mai ales interior, cade în proză. Poezia și pictura ca mimesis au un terț inclus: „pictura poezie mată / poezia pictură grăitoare” (Plutarh). Ce au în comun poezia și pictura e doar acea artă a reprezentării, căci tratează subiecte imitând realul. Ce-i drept expresioniștii au fost „plastici” însă tot pe calea ocolită a cuvântului se adresează prin mijlocirea acestuia fanteziei descriptive a celui care ascultă ori citește.
Cartea lui Cassian Maria Spiridon este o carte care îți explică poezia în toate fațetele și caracteristicile ei. Astfel poezia este propria ei materialitate semantică. În numele Poeziei Poetul e un sacrificial. Orice poet tragic recurge la catharsis-ul liric ca să vindece durerile și melancoliile sufletului: centru și conținut al poeziei lirice, subiectul poetic concret, poetul, trebuie să se instituie pe sine, să se jertfească fără de preget, totodată dezvoltându-și, cu oarecare noroc, și mitul personal. Căci drama poeziei constă în conflictualitatea ei: lupta dintre poem și cuvintele din care se înalță. Ce face poetul? Se luptă eroic cu materia verbală, obligat să speculeze în același timp asupra sunetului și sensului, să satisfacă nu numai armonia, perioada muzicală, dar și condițiile intelectuale și estetice variate, normele, regulile prozodice etc. Visul fiecărui cuvânt este de a fi parte din poem, de a accede la imn, la elegie, la odă, la cântec după cum sunetele vor să se așeze pe portative și culorile-n tablouri.
I-am comentat cărțile de poezie lui Cassian Maria Spiridon, Gheorghe Grigurcu, Constantin Cubleșan, Mircea Bârsilă ș.a. Poezia acestui poet optzecist își trăiește existența translată într-un discurs metaforizat cu halouri elegiace, vibrante. „Poeme în balans” e o carte apărută ca și cărțile lui Ion Mureșan la Editura Charmides din Bistrița în 2013, încărcată alegoric de rezonanțe filozofice. Un ton elegiac străbate prin toată această poezie, altfel robustă și adesea polemică. Contemplarea peisagistică e plină de nostosul trăirii proprii a vremii într-o ritualică decelare a firii. Poezia lui Cassian Maria Spiridon e o meditație existențială ce vibrează profund în întreagă această lirică, uneori cu acorduri shakespeareane.
Gheorghe Grigurcu redactează cronica la volumul „Cumpăna”, apărut în colecția Opera Omnia, la Editura TipoMoldova în 2015. În contextul actual Cassian Maria Spiridon vine cu o ofertă poetică atipică: el e de o sobrietate ușor retractilă și de o economie a versului grijulie pentru fermitatea liniei. Tangența la registrul plastic ci nu la melos, versificația ieșeanului convorbirist are un sunet înfundat și propune o poetică a privirii „a unui ochi meditativ care caută a înregistra obiectele sub unghiul unei semnificații”. Dacă un Adrian Maniu a avut o sensibilitate picturală, Cassian Maria Spiridon face parte din rândul poeților (între care Gellu Naum) care dovedesc o sensibilitate grafică; în unele secvențe privirea se înalță spre altitudini istorice, dar nu ezită a coborî deîndată la imaginea proximă, cea a ființei circumscrise de contemporaneitate. Într-atât de insuportabile au devenit ororile ei, încât le-am putea viziona proiecția în constelații.
Mult mai aplicat în expertiză și analiză, Mircea Bârsilă comentează volumele „Pornind de la zero” (Editura Junimea, Iași, 1985) „Zodia nopții” (Editura Cartea Românească, 1994), „De dragoste și moarte” (Editura Helicon, Timișoara, 1996), „Clipa zboară c-un zâmbet ironic” (Editura Dionisos, Craiova, 1999), „O săgeată îmbrăcată în roșu” (2008). „Întotdeauna ploaia spală eșafodul” (Editura Axa, Botoșani, 1997), „Cu gândiri și cu imagini” (Editura Cartea Românească, București, 2018). El caracterizează scriitura lui Cassian Maria Spiridon ca fiind marcată la nivelul mesajului de o tensiune a resemnării în fața veșnicei surpări a lucrurilor, iar „din punct de vedere formal de o frazare elaborată, fragmentată, cu versuri tăiate în două sau trei secvențe, prin intermediul barelor oblice, cu paranteze – inclusiv paranteze pătrate – utilizate pentru explicații și nuanțări suplimentare, cu aluzii (în special mitologice și biblice) și, desigur, așa cum cere moda postmodernistă, cu citate având menirea unor necesare ingrediente!” (Bârsilă, 2021, p. 581). În confesiunile mai întinse, condensările semantice contribuie din plin la intensificarea dramatismului lor. Unele poeme sunt orchestrate în așa fel încât cuvintele să ajungă la o liberă mișcare browniană, precum la ermeticii postmontalieni. Din când în când, poetul își întrerupe seria textelor „dificile” prin câte un poem ironic, cu o construcție simplă, cam în genul poeziei lui Petre Stoica.
De ipso et de facto, Cassian Maria Spiridon scrie o poezie directă, fără ornamente stilistice, dimpotrivă optând pentru elegiacul emoțional brut, situându-se după spusele lui Gheorghe Grigurcu „mai aproape de rădăcinile lirismului decât de etajele decantării sale estete” (Grigurcu, 1998, în R.L., 21-27 ianuarie 1998). Dacă în schimb se dedică pastelului, manifestă atenția unui pictor la detaliu și culori, descrie cu minuție percepând aproape fotografic peisajul. Din punctul de vedere al lui Mircea A. Diaconu, anumite pasteluri, ale acestui poet, transcend concretul prin „ardența mută pe care o conțin”. O austeritate a expresiei face ca tonul grav să mute existența în ritualic, în arhetipal (Mircea A. Diaconu, Biblioteca română de poezie postbelică, p.563), în pointilism impresionist ori în alegoricul expresionist. O altă componentă semnificativă a poeziei lui Cassian Maria Spiridon e bacovianismul, marcă de recunoaștere fiind vizualitatea iar atitudinea fiind misiunea de transcriere a unei acute crize a eului poetic. Realul fantast este grefat pe cel obiectiv, în baza unei poetici a combustiei interioare.
Bibliografie:
• Cassian Maria Spiridon: Aventurile terțului; Editura Curtea Veche, București, 2009;
• Cassian Maria Spiridon: Gânduri despre poezie, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010;
• Cassian Maria Spiridon: Un vis al inteligenței libere (-atitudini literare IX-); Editura Ideea Europeană, București, 2016;
• Cassian Maria Spiridon: Dușmanii societății, sau Când pacienții pun Stăpânire pe ospiciu (-atitudini literare X-); Editura Cartea Românească, București, 2017;
• Umberto Eco: În căutarea limbii perfecte; Editura Polirom, Iași, 2002;
• Ion Popescu-Brădiceni: O foarte succintă introducere în poezia română contemporană, A very brief introduction in the contemporary Romanian Poetry; Editura Limes, Florești-Cluj, 2021;
• Gheorghe Grigurcu: Între poeți; Editura Eikon, București, 2016;
• Constantin Cubleșan: Poezia, mereu poezia; Editura Limes, Florești-Cluj, 2016;
•Mircea Bârsilă: Poezia optzeciștilor; Editura Eikon, București, 2021.
Ion Popescu-Brădiceni, Doctor în filologie, scriitor
