Laureaţii ediţiei a VIII a a Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”, 2016, un regal literar de poezie, au fost poeţii motreni: Mircea Tutunaru şi Ion Sabin Cerna.
Mircea Tutunaru, ce poartă în suflet, din satul său natal, de-acolo dintre văi, gluma şi cântul de la ţară, crinul cu petale albe, dar şi iubita cu-n foc nestins, a obţinut Premiul „George Ţărnea”. Antologia de poezie „Călător Printre Stele”, cu care poetul a obţinut acest prestigios premiu literar, cuprinde esenţa realizărilor sale literare până la această dată.
Din creaţiile sale se desprinde că poetul este un om îngândurat, implicat în problemele cetăţii, uneori abordând problemele sociale, alteori ne îndeamnă să ne refugiem în contemplaţie pentru a ne distanţa şi uita realitatea acestui timp. „…În contururi de cuvinte/ Liniştit eu mă ascund,/ La ceas tainic, când în noapte/ Susură izvor pe prund…” „..Mai marii noştri, ăi de sus/..Ne-nvaţă cum să nu muncim/ Că tot mai bine-o să trăim..”. „…În depozitele lumii/ Gânduri multe-am adunat…”. „… Ce-i viaţa?Un non sens,/ Dorinţa de-a trăi/ Când inima se zbate…”. Tematica poeziei domnului Mircea Tutunaru acoperă un larg evantai de preocupări: filozofice „Cuvintele filosofului/ Sparg întunericul nopţii/ Desluşind tainele devenirii/ Fiinţei…” ; iubire şi dragoste „Când din nou ne-am întâlnit/ Am privit în ochii tăi,/ Iar amorul din privire/ Ţi-ardea inima-n văpăi…”. Poetul este convins că dragostea adevărată este veşnică şi că nimic nu-l va despărţi de iubita sa. .”…Eu te aştept în nopţile cu lună/ Să fim, iubit-o, împreună! E scris pe stele/ Veşnic să trăim ca ele”; meditaţii despre curgerea timpului „…Timpul, ireversibil, se scurge/ Ca un firicel de apă în adânc” ; realizări de tablouri din natură, pasteluri „…Frunzişul toamnei, ruginiu,/ s-aşterne peste vale pân la Jiu…”. „…Mi-e dor de munţii cu izvoare,/ Mi-e dor de roua florilor…”.
Nu rămâne indiferent la dorul de părinţi şi soarta mamei şi tatălui său: „Face-m-aş izvor de ape/ Ca să curg până departe,/ La căsuţa dintre văi/ Unde stau părinţii mei…”. „-De ce-ai încărunţit, măicuţă/ Şi-ai prins în păr atâtea flori?”. „…Pe prispa casei dinspre moară/ Stăteam cu tata într-o seară,/ Într-un târziu-l aud şoptind:/ De ce trec zilele pe rând?…”.
Poetul pictează cu slovele imaginea naturii în cele patru anotimpuri, descrie în rime alese ţinuturile şi preocupărilor locuitorilor de pe Valea Motrului, cugetă la trecerea timpului şi îşi pune întrebări despre legătura dintre „Creator” şi existenţa omului pe pământ. „Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt. (Psalmi 39:4). Noua carte a poetului, PERSEIDELE, ni se destăinuie ca o carte în care dragostea este asemănată ca o ploaie de meteori, un roi de meteori. Acest flux de corpuri, acest nor de particule sunt vizibile, începând din mijlocul lunii iulie, atingând apogeul în prima decadă a lunii august. Atunci razele soarelui sunt mai strălucitoare, iar lumina puternică şi fierbinte ce înconjoară „stelele căzătoare” pătrunde adânc în inimile îndrăgostiţilor. „Chipurile îndrăgostiţilor se vor acoperi cu lumina stelelor şi vor luci în ochii lumii”. „Din cer petalele iubirii/ s-au scuturat pe aşternut/ Acolo unde aşteaptă mirii…”. „Timpul e lumina de dincolo,/ Este începutul iubirii..”. „…Clipe de dor/ Clipe de amor/ Şi multă fericie/ Sunt un infinit de iubire”. Mirajul poeziei sale provine din contemplarea lumii înconjurătoare, a universului, a infinitului şi din filosofia proprie despre viaţă. Mircea Tutunaru este astăzi un poet cu o personalitate în lirica românească; poezia sa are o notă de originalitate cu meditaţii asupra condiţiei omului, asupra vieţii cotidiene, de multe ori aducându-ne aminte că „veşnicia s-a născut la sat”.
X X X
Ion Sabin Cerna, ce vine din „limpezimea Cernei şi a muntelui înălţime, din tristul amurg când ochii mamei nu mai plâng”, a fost răsplătit cu Premiul „Petre Ghelmez”, pentru Antologia de Poezie „Între Pământ şi Cer”. „Călătorule…Din orice timp vei veni să ştii că versurile mele sunt spălate de apa sfântă şi cristalină a Cernei”. „În nume şi prenume/ Trăieşte un om întins între pământ şi cer/ Cu o staţionare calculată/ Spre marele infinit”.
Crezul poetului este că poezia transformă omul. Prin poezie „mă refugiez în mine”. De multe ori ne dorim, pentru un scurt timp, să fim singuri pentru a cugeta, a ne linişti şi a pune în ordine viaţa noastră. Atunci, însă, „plânge adâncul din mine”. Aşteptăm, totuşi, să fim protejaţi de „miliarde de stele” pentru ca spiritul nostru să rămână intact, etern şi, înălţându-se la cer pe aripi de îngeri, să ia cu el ce a fost mai pur din viaţa omului. Aşadar, poezia purifică, limpezeşte şi pune „ gândurile bune” în armonie cu Divinitatea.
Poetul abordează teme filosofice despre rolul nostru pe pământ: „ Sunt condensul gândirii mele pe bolta lumii/ Sunt un nimic, dar nimicul din mine/ Va mişca lumea de mâine”; despre curgerea timpului, uneori nemilos, peste chipul omului. „Aş vrea să-ţi scad anii de pe obraz/ În curgerea timpului”. Ion Sabin Cerna este îngândurat, ezoteric, contemplă propria sa existenţă: „Stau între cer şi pământ/ Bucurându-mă că exist/ Stau între ziua de azi/ Şi cea de mâine”. …” Încerc sufletul să mi-l deschid/ Dar tot plânge în durerea lui,/ De indolenţa timpului”. El ştie că omul-poet este trecător prin această lume, dar va fi veşnic prin poeziile sale: „Voi fi călătorul cuprins de veşnicie”. Iubita, dragostea mirifică, dar efemeră, se regăsesc în multe poezii, de un lirism profund. Ochii iubitei, cu chip divin, îl privesc şi îi trimit raze de iubire ce pătrund „în inima poetului”. „Azi, iubirea ta mă cheamă/ Să fi stăpâna sufletului meu..”. „O rază divină/ Schimbă pentru totdeauna/ Destinul unui poet…”. „Mângâiaţi de stele şi-ale noastre gânduri/ Am ales cu inima să mă-ntorc la tine”.
O temă des abordată în poeziile sale sunt părinţii, dragii noştri părinţi pe care îi descrie cu vibrantă emoţie şi recunoştinţă: „Ai noştri dragi părinţi/ Plecaţi înainte de vreme la sfinţi,/Iar fii lor datori au rămas/ Că părinţii le-au dat nume şi glas”. „…Rând pe rând se duc părinţii noştri/ Pe un drum fără de întoarcere,/…Doar sălciile îi mai plâng pe apa curgătoare”; Mama, un cuvânt sfânt: ”Între cer şi pământ/ Cuvântul mamă e sfânt,/Parcă trăiesc într-un vis,/ Unde sufletul mi s-a deschis”.
Zugrăvirea naturii nu se lasă aşteptată. Poetul creează imagini feerice, cum sunt de fapt locurile copilăriei şi adolescenţei sale. Zona de nord a Mehedinţului, cu un pitoresc rar întâlnit, nu putea să nu lase amprente în poezia domniei sale. „Poezia mea e venită din adâncuri/ Şi curge precum Cerna printre stânci/ Ducând pe albia de vărsare/ Murmurul apelor de izvoare”.
Meditând asupra cosmogoniei şi escatologiei universului, crezul artistic al poetului se află aşezat în centrul acestui univers. Privitor la tematica poeziei, putem afirma că Ion Sabin Cerna acoperă toată gama de preocupări ale poeţilor dintotdeauna. Poezia sa reflectă ineluctabila legătură pe care opera şi creatorul o au cu lumea în care există. Poetul are un stil aparte, scrie într-o manieră originală; originalitatea rezidă atât în prozodie, cât şi în mijloacele de expresivitate artistică. Poetul este: „singur cu limbajul său”.
Romulus Modoran
