Nea Gicu Brânzan, cum i se adresează lumea semnatarului rândurilor de mai jos, este un Om, cu o mare, între oameni. De prin anii ’53-’54 şi până-n 1996 a fost dascăl al satului Seuca, din comuna Peştişani, la elevii claselor I-IV, cărora le-a fost şi Director de Şcoală primară. I-au trecut prin mână, cum se spune, mai multe generaţii.
Este extrem de respectat în comunitate, precum un Bulibaşă în Şatra lui. Ne-a transmis aceste însemnări realmente pilduitoare prin Puiu Pedagogu’, alias Constantin Fuiorea, un prieten de-al său, care la fel, a avut un singur loc de muncă Liceul „C. Brâncuşi” Peştişani. Ne-a Gicu a ales varianta asta, fiindcă săucanii nu au Poştă şi coboară rar în centrul de comună, la Peştişani, el fiind octogenar dar şi un pasionat apicultor (I. Predoşanu)
În anii copilăriei, bunicul meu – Nicolae Neagoe Brânzan mi-a spus o istorioară, cu un conţinut deosebit şi valabil atunci, dar mai ales în timpurile de astăzi. În anul 1918, nemţii ocupaseră vremelnic o parte din teritoriul ţării noastre. În terenul ocupat de ei, era şi judeţul nostru, inclusiv comuna Peştişani. În centrul comunei era fixat un fel de târg sau piaţă, duminicală, aşa cum astăzi nu există!, unde nemţii achiziţionau de la populaţie, la preţuri destul de bune, produse alimentare pentru armată şi fructe de tot felul, chiar şi dintre cele numite fructe de pădure, pe care le trimiteau în Germania pentru industrializare. Aceste produse erau cumpărate şi plătite de un sergent neamţ, probabil angajat special pentru aşa ceva, cu numele de Otto. Produsele luate se plăteau pe loc, la învoială.
Trecând prin satul Seuca, aparţinând de comuna Peştişani, neamţul a văzut stupii din curtea bunicului meu. A cerut un borcan cu miere de la bunicul meu, spunând că pleacă acasă, în Germania natală, pentru o bună permisie ori concediu şi că doreşte să ducă şi el ceva deosebit la părinţii lui. A mai luat şi ceva fructe şi un borcan cu miere pe care l-a plătit, spunând că o să-i aducă borcanul gol, atunci când se va întoarce din concediu. După circa 10 zile, în piaţa din Peştişani, sergentul Otto se arăta cu borcanul gol, în mâna dreaptă şi, din când în când, dădea cu el în palma de la mâna stângă, repetând mereu Brânzan, Brânzan.
Când s-au revăzut i-a dat borcanul gol, spunându-i lui bunicul – Bavaria, Bavaria. Adică, venise cu el în raniţă din Bavaria, ca să i-l restituie lui bunicul meu, aşa cum convenise când a cumpărat borcanul cu miere.
Primarul comunei din acea vreme, auzind şi văzând cele întâmplate a luat un scaun, un tamburel, cum i se mai spune unui scaun cu patru picioare dar fără spătar, s-a urcat pe el şi a început să vorbească mulţimii adunate despre cazul sergentului Otto din Bavaria. Mai zicea primarul de atunci: „După ram cunoşti o floare,/ aurul după culoare,/ ciocârlia după cânt,/ iar omul după cuvânt.”
Şi eu, la rândul meu, am dat acest exemplu de respect şi omenie, de atâtea ori elevilor mei, pe care i-am instruit şi educat în decursul mai multor decenii.
Eugeniu Brânzan, învăţător pensionar, Seuca
