Denumire ştiinţifică: Vaccinum vitis idaea.
Prezentare. Merişorul este un arbust tufos, de mici dimensiuni (până la 30 de centimetri înălţime), ale cărui frunze nu depind de schimbarea anotimpurilor, fiind verzi în permanenţă. Merişorul înfloreşte în lunile mai şi iunie. Florile lui sunt de culoare albă, uneori roz-roşietică. Fructele sunt sub formă de bacă roşie şi sunt comestibile. Merişorul creşte în zona montană, la altitudini de 1300-1500m, motiv pentru care i se mai spune şi coacăzul de munte. Face parte din familia rozaceelor şi este melifer. Pentru nevoi medicinale se folosesc frunzele, din care se fac mai multe preparate, cel mai important fiind infuzia. Forma FARERS Orăştie comercializează şi Fructe de merişor din care se prepară infuzie, cu 1-2 linguriţe de fructe la o cană cu apă clocotită, recomandându-se 3-4 căni de ceai pe zi, între mese.
Substanţele active importante: hidrochinonă, flavone, vitamina C, săruri minerale, acid citric, malic şi benzoic, tanin.
Întrebuinţări. Ceaiul (infuzia) de frunze de merişor este recunoscut pentru acţiunea sa diuretică, manifestându-se, totodată, şi ca un bun dezinfectant, mai ales al rinichiului şi al căilor urinare. Doctorul în farmacologie Ovidiu Bojor, membru al Academiei de Ştiinţe Medicale din România, recomandă 1-2 căni de ceai pe zi şi neutralizarea infuziei cu un vârf de cuţit de bicarbonat de sodiu (ph= 8/8,5). Are acţiune antiinflamatoare şi antidiareică. În afecţiunile renale, ceaiul de merişor este important, deoarece sfărâmă (dizolvă) calculii renali. Cu ceaiul de merişor se mai poate interveni şi în alte afecţiuni, cum ar fi guta, cistitele şi reumatismul. Merişorul este considerat drept unul dintre „doctorii” rinichilor şi ai căilor urinare.
Contraindicaţii: Nu are. Totuşi, nu trebuie folosit în insuficienţă renală gravă.
ION PREDOŞANU
