Cu prezenta plachetă, OANA FLOREA (încă elevă la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu) face un pas înainte faţă de precedenta sa apariţie editorială, Căderea în amurg (2011), în sensul că poezia devine mai articulată şi personală, mai limpezită de înnegurări şi nesiguranţă, după cum autoarea însăşi se surprinde cu încredere şi luciditate, convinsă fiind că „E semn de reuşită/ şi de zbor.”
Un aer de melancolice îndoieli şi aparente dezamăgiri trece prin aceste notaţi lirice, reflecţia glisând de la biografia propriului suflet, surprins „ca într-un joc/ de candoare şi reverie”, către o viziune mai largă asupra lumii şi existenţei, pe fundalul cărora îşi surprinde adolescenţa nu atât ca experienţă neîmplinită cât ca promisiune esenţială: „ştiu doar că viitorul îmi aparţine/ şi că trăiesc/ de pe-o adiere/ pe alta…” De remarcat concentrarea lirică şi, desigur, organizarea discursului poetic pe anumite idei, viziuni, stări de spirit, prezente fiind şi unele accente de ars poetica, precum imaginea blagiană a zeilor „bolnavi de nemurire” şi care se tem de viaţă, într-o lume „prea gravitată de legi”. Cu Fereastră spre nesomn, Oana Florea se înscrie decisiv pe o cale deja găsită, pe o formulă lirică menită a-i exprima, cu discreţie şi drămuire imagistică, atât problematica aspiraţiilor adolescentine cât mai ales freamătul acelor nelinişti profunde, insomniace, ce dau măsura indubitabilă a talentului şi exprimă destine artistice. Bun venit, Oana Florea, în Cetatea Poeziei, unde – după cum deja ai înţeles – „se necuprinde necuprinsul/ şi se uită uitarea”!
Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA
Fereastră spre amintiri
Eram un soare
şi invadam lumea
cu lumina mea palidă.
Eram o frunză
pe-o adiere de vânt
şi mă aşezam
într-un covor de gânduri nedescrise,
să foşnesc
sub talpă de om.
Eram un nor
şi strigam
să sparg timpanele cerului.
Strigam despre fericire
şi alte nelinişti.
Nu ne-ai mai învăţat
Ne-ai făcut, Doamne,
sufletul să semene
cu o nucă.
Să fie învelit de o coajă groasă
şi dură
şi numai dacă reuşeşti
să o spargi
poţi să ajungi la miez;
dar cum să-l învelim la loc
nu ne-ai mai învăţat.
Semn de reuşită
Îmi apar în vise, tot mai des,
fluturi c-o aripă.
E semn de reuşită
şi de zbor.
Şi tind să cred
că mi-a crescut şi mie una -în stânga,
şi c-am început să plutesc
şi eu în somn, dar oblic.
Încă mai am probleme
de echilibru,
dar parcă mă înalţ, tot mai mult,
în fiecare noapte.
Îmi pare prea simplă lumea asta acum.
Prea simplă
şi prea gravitată de legi.
Nesiguranţă
Cum poţi fi tu salcie
când ţi-e ramură chiar
braţul meu?
Cum să-mi fii deşert
când ţi-e singurătatea nisip
în palma mea?
Cum să fii cuvânt
când fiecare literă
ţi-e scrisă
din trupul meu?
Cum să-mi fii tu noapte
şi lună?
Oana Florea
