Planetă de tânără poet: OANA FLOREA

154

OANA FLOREA XICu prezenta plachetă, OANA FLOREA (încă elevă la Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu” din Târgu-Jiu) face un pas înainte faţă de precedenta sa apariţie editorială, Căderea în amurg (2011), în sensul că poezia devine mai articulată şi personală, mai limpezită de înnegurări şi nesiguranţă, după cum autoarea însăşi se surprinde cu încredere şi luciditate, convinsă fiind că „E semn de reuşită/ şi de zbor.”

Un aer de melancolice îndoieli şi aparente dezamăgiri trece prin aceste notaţi lirice, reflecţia glisând de la biografia propriului suflet, surprins „ca într-un joc/ de candoare şi reverie”, către o viziune mai largă asupra lumii şi existenţei, pe fundalul cărora îşi surprinde adolescenţa nu atât ca experienţă neîmplinită cât ca promisiune esenţială: „ştiu doar că viitorul îmi aparţine/ şi că trăiesc/ de pe-o adiere/ pe alta…” De remarcat concentrarea lirică şi, desigur, organizarea discursului poetic pe anumite idei, viziuni, stări de spirit, prezente fiind şi unele accente de ars poetica, precum imaginea blagiană a zeilor „bolnavi de nemurire” şi care se tem de viaţă, într-o lume „prea gravitată de legi”. Cu Fereastră spre nesomn, Oana Florea se înscrie decisiv pe o cale deja găsită, pe o formulă lirică menită a-i exprima, cu discreţie şi drămuire imagistică, atât problematica aspiraţiilor adolescentine cât mai ales freamătul acelor nelinişti profunde, insomniace, ce dau măsura indubitabilă a talentului şi exprimă destine artistice. Bun venit, Oana Florea, în Cetatea Poeziei, unde – după cum deja ai înţeles – „se necuprinde necuprinsul/ şi se uită uitarea”!

Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

Fereastră spre amintiri

Eram un soare

şi invadam lumea

cu lumina mea palidă.

Eram o frunză

pe-o adiere de vânt

şi mă aşezam

într-un covor de gânduri nedescrise,

să foşnesc

sub talpă de om.

Eram un nor

şi strigam

să sparg timpanele cerului.

Strigam despre fericire

şi alte nelinişti.

Nu ne-ai mai învăţat

Ne-ai făcut, Doamne,

sufletul să semene

cu o nucă.

Să fie învelit de o coajă groasă

şi dură

şi numai dacă reuşeşti

să o spargi

poţi să ajungi la miez;

dar cum să-l învelim la loc

nu ne-ai mai învăţat.

Semn de reuşită

Îmi apar în vise, tot mai des,

fluturi c-o aripă.

E semn de reuşită

şi de zbor.

Şi tind să cred

că mi-a crescut şi mie una -în stânga,

şi c-am început să plutesc

şi eu în somn, dar oblic.

Încă mai am probleme

de echilibru,

dar parcă mă înalţ, tot mai mult,

în fiecare noapte.

Îmi pare prea simplă lumea asta acum.

Prea simplă

şi prea gravitată de legi.

Nesiguranţă

Cum poţi fi tu salcie

când ţi-e ramură chiar

braţul meu?

Cum să-mi fii deşert

când ţi-e singurătatea nisip

în palma mea?

Cum să fii cuvânt

când fiecare literă

ţi-e scrisă

din trupul meu?

Cum să-mi fii tu noapte

şi lună?

Oana Florea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here