Este o plantă erbacee, perenă din familia Boraginaceae, cunoscută sub mai multe denumiri populare: mierea ursului, ţâţa oii, albăstrea, cuscrişor, sudoare, tutun de pădure.
Dupa cum o reclamă şi numele, plămânărica, o plantă ierboasă de circa 30 de centimetri este recomandată în afecţiunile pulmonare. Planta creşte la şes, în locurile umede şi umbroase, în crânguri, dar şi în zonele muntoase. Florile de plămânărică sunt colorate în roşu, imediat ce se deschid, ca pe măsură ce se trec să devină violet şi, în final, albastre. Frunzele conţin tanin, saponine, săruri de potasiu şi magneziu, acid salicilic, mucilagii, caroten, vitamina C, săruri minerale bogate în magneziu. Datorită acestei compoziţii chimice complexe, frunzele de plămânărică sunt extrem de utile în tratarea bolilor respiratorii, deoarece uşurează expectoraţia, calmează tusea şi vindecă răguşeala. Infuzia de plămânărică se face turnând 200 de ml de apă clocotită peste o lingură de frunze mărunţite. Se acoperă vasul şi se lasă la infuzat timp de zece minute, după care se strecoară. Se beau două-trei căni de ceai pe zi, după mesele principale. Infuzia de plămânărică se recomandă în gripă şi răceală.
Tuberculoza se tratează prin cure lungi, în timp, cu decoct de plămânărică. O lingură de plantă mărunţită se fierbe timp de cinci minute în 250 ml de apă, după care se strecoară. Se beau trei căni pe zi.
Pentru inflamaţiile gâtului, răguşeală şi laringită, se recomandă gargara cu infuzie ori decoct. Datorită caracterului său cicatrizant, crăpăturile sânilor, exemele şi rănile se tratează foarte bine cu cataplasme ori băi locale cu infuzie de plămânărică. Pulberea de plămânărică se obţine din planta bine uscată şi măcinată. Se aplică în strat subţire pe suprafeţele bolnave: fisuri, plăci, eczeme. Nu numai că vindecă bolile plămânilor, dar, consumată regulat, plămânărica remineralizează sistemul osos, ajută la întărirea sistemului imunitar, este antimicrobiană, astringentă şi antiinflamatoare.
Selecţie realizată de Daniela Scafeş
