Piscoieni pe cărările destinului: Dumitru Andrei, Virgil Golumbeanu, Nicolae Popescu

488

Trei ingineri din Piscoiu, cu trei specialităţi diferite, un aport substanţial la dezvoltarea României, la cunoaşterea ei în lume, la prestigiul acestui sat din comuna Stejari. S-a născut la 16 august 1929, în Piscoiu şi a urmat cursurile elementare la şcoala din localitate şi la Târgu-Logreşti. În perioada 1944-1953, este elev al Liceului „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu şi student al Institutului de Mine din Petroşani, cu specializarea inginer electromecanic.

Se căsătoreşte cu Maria Caragescu (fiica lui Iacob/Iancu Caragescu) şi întemeiază noua familie la Cavnic (Maramureş) unde a fost repartizat după terminarea facultăţii.
Între anii 1953-1962, este inginer mecanic-şef la Exploatarea Minieră Cavnic, ulterior la Trustul/Combinatul Minier Baia Mare.
Se nasc cei doi copii: Andrei Gabriela, în 1956, şi Andrei Sorin, în 1959, familia stabilindu-se la Baia Mare.
Între anii 1962-1966, este trimis în URSS pentru pregătirea şi susţinerea doctoratului la Facultatea de Mine din Leningrad.
În anul 1966, după obţinerea doctoratului (dr.ing. în automatizări miniere) este transferat la ICEMIN (Institutul de Cercetari Miniere) din Bucureşti, unde desfăşoară o bogată activitate de cercetare, publicând numeroase articole în revistele de specialitate, traduceri, participând la schimburi de experienţă, mai ales în străinătate.
O perioadă a fost secretar al delegaţiei României în cadrul CAER (Comisia de Ajutor Economic Reciproc), toate acestea culminând cu numirea în funcţia de director adjunct tehnico-ştiinţific al Institutului de Cercetări Miniere.
În 1976, din păcate, ICEMIN se desfiinţează din cauza unei nefaste vizite de lucru a lui Ceauşescu pe platforma Militari, unde era amplasat noul sediu al Institutului, pe care dictatorul, văzându-l, a hotărât să-l desfiinţeze, afirmând că minerii nu au ce căuta în Bucureşti.
Între anii 1976-1989, inginerul Dumitru Andrei îşi desfăşoară activitatea la CCPMRR (Centrul de Cercetari şi Proiectări Metale Rare şi Radioactive) Măgurele, pe platforma Institutului de Fizică Atomică, perioadă în care a lucrat la diverse obiective strategice (asigurând, aşa cum se spune acum, logistica): Combinatul Minier al Cuprului Roşia Poieni din judeţul Alba, Centrala Termoelectrică pe Şisturi Bituminoase de la Anina, judeţul Caraş-Severin, Combinatul de Exploatare a Fosfaţilor de la Hamrawein din Egipt, unde a lucrat doi ani, proiectând şi punând în funcţiune o cascadă de benzi transportoare a minereului pe o distanţă de 20 km, prin deşert etc.
Din 1981 şi până la pensionare, în 1989, a fost Director General al Centrului, devenit ulterior Institutul de Cercetări şi Inginerie Tehnologică Metale Rare şi Radioactive.
În anul 1995, se stabileşte în Canada, la fiica sa Gabriela, unde decedează la 12 iunie 2002 .
Virgil Golumbeanu s-a născut la 7 octombrie 1950, ca fiu al învăţătorilor Costantin şi Ioana Golumbeanu, truditori pe ogorul învăţământului piscoian.
După absolvirea a opt clase, în anul 1965, la Şcoala Generală din Piscoiu, a urmat cursurile Liceului „Fraţii Buzeşti” din Craiova, apoi cursurile Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii, Universitatea Politehnică Bucureşti.
După absolvirea facultăţii, a lucrat, doi ani, ca stagiar la Întreprinderea Electromagnetica din Bucureşti, după care a lucrat ca profesor universitar la Universitatea Politehnică Bucureşti, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, Catedra de tehnologie electronică şi fiabilitate.
În anul 1996, obţine titlul de „doctor inginer” la Universitatea Politehnică Bucureşti, Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii.
A avut o bogată activitate didactică, dar şi de cercetare, fiind apreciat de colegi şi studenţi, a scris mai multe cărţi de specialitate referitoare la componentele electronice pasive, manuale pentru studenţi, îndrumare de laborator, articole ştiinţifice publicate în reviste de specialitate şi în volume de lucrări prezentate la conferinţe şi simpozioane în ţară şi străinătate.
Din nefericire, s-a stins din viaţă, la 27 decembrie 2006, la o vârstă fragedă de 56 ani, fiind răpus de o moarte fulgerătoare.
Nicolae Popescu s-a născut la Piscoiu, în anul 1947, ca fiu al lui Victor Popescu (Vicu lui Peneşel) şi al Lucreţiei Popescu, posesori ai unei prăvălii de legume şi fructe, situate în fosta piaţă Vitan din Bucureşti.
Naţionalizarea comunistă îi deposedează de mica lor afacere şi îi determină să ajungă în Piscoiul natal, unde muncesc din greu pământul steril, slab productiv.
Birurile mari şi secetele îl determină pe Vicu, ca şi pe mulţi alţi consăteni să bată ţara pentru un loc de muncă care să-i asigure o oarecare brumă de bani atât de necesari familiei.
Munceşte în munte la „tăiat la feresteu” făcând scândură.
Mai ştie oare azi lumea cum se tăia buşteanul cu un feresteu (nu ferăstrău!) vertical?
Dar modul cum se tăia, cu o formaţie de trei oameni, unul sus pe buştean, (cel mai tânăr) şi doi jos ?
În fine, majoritatea sătenilor din Piscoiu au mai trudit toată tinereţea lor la pavaj prin toată ţara, dar mai ales în Banat.
Pavatorii noştri erau pavatorii ţării, dar ce păcat că meseria aceasta a dispărut !
Au dispărut pavatorii şi la „la putere” sunt „asfaltangiii”!
În aceste condiţii îşi desfăşoară copilăria, inginerul de mai târziu Nicolae Popescu.
În anul 1953, la vârsta de 6 ani, l-au înscris părinţii în clasa I, la Şcoala Generală Piscoiu-Voivoda, sub îndrumarea apreciatului învăţator Ion Sanda.
În anul 1957, urmează gimnaziul la şcoala din Târgu-Logreşti (în Piscoiu nefiind la acea dată gimnaziu!), străbătând zilnic cei 10 km pe poteca ce urca Dealul Horgii, coborând apoi prin pădure, traversând Valea Horgii, urcând, tot prin pădure, până în Dealul Logreştilor, traversand „Pădurea lui Tardel”până la „Crucea Trasnită”.
De acolo se coboară pe drumul de care, situat pe un strat de argilă lipicioasă, care îţi scotea, pur şi simplu, tenişii din picioare.
La Logreşti i-a avut la catedră şi pe foarte tinerii (pe atunci) profesori Dumitru (Mitrică) Budulan şi Lenuţa Aurariu, care, puţin mai târziu, odată cu înfiinţarea gimnaziului la Piscoiu, au fost soţii Budulan, dascăli de bază prin mâna cărora au trecut generaţii întregi de copii, unii dintre ei ajunşi pe băncile facultăţilor şi apoi oameni importanţi în societate.
Între anii 1960-1964, a urmat Liceul Târgu-Cărbuneşti, fiind a patra serie, unde a beneficiat de profesori serioşi, care îşi respectau profesia şi blazonul.
Între anii 1964-1969, a urmat cursurile de 5 ani la Institutul de Construcţii Bucureşti (acum Universitatea Tehnică de Construcţii) obţinând diploma de inginer constructor.
A lucrat 22 de ani în proiectare, la Ministerul Chimiei, proiectând, construcţii industriale pentru toate marile combinate ce s-au construit în epoca de vârf a economiei româneşti.
Prin toate combinatele chimice, la fabricile de îngrăşăminte, ori la cele de produse speciale au rămas urme ale trecerii lui pe acolo.
Dar cel mai drag i-a fost Combinatul de Apă Grea de la Turnu Severin, unde a fost implicat de la fixarea amplasamentului până la punerea acestuia în funcţiune.
În data de 17 noiembrie 1979, a „bătut ţăruşul”şi a dat în primire amplasamentul către constructor, făcând o fotocopie după procesul-verbal de predare-primire, ca amintire.
Aproape un deceniu, a „bătut” Severinul, până la punerea în funcţiune a Fabricii de Apă Grea, după care, din 1989 şi până în 1992, a executat proiecte pentru Centrala Nucleară de la Cernavodă.
Din 1992, lucrează în mediul privat, dar anvergura este cu mult mai mică.
În anul 1912, a ieşit la pensie, cu o inimă obosită, care îl doare, nu de oboseală, ci datorită faptului că vede cum, tot ce a construit în anii tinereţii sale, se dărâmă fără nici o logică.
Simte cum „furia dărâmării” a tot ce s-a clădit în aceşti ani şterge urmele lăsate de el şi cum tot ce a făcut generaţia sa, a noastră, este bagatelizat, este stigmatizat, este demolat este….şters din istorie.
Dumitru Andrei, Virgil Golumbeanu, Nicolae Popescu, educaţi şi instruiţi de nişte dascăli patrioţi din Piscoiu, sunt trei personalităţi piscoiene puternice, trei specialişti, urmaşi ai unor truditori ai pământului, care se stabiliseră pe aceste meleaguri în secolul al XVI-lea.
Profesor, Gheorghe Sinescu

1 COMENTARIU

  1. in perioada 1975:1978 am participat la montaj si pifa aițiilor electrice si automatizare a liniilor de preparare 1si2. Subsemnatul fost maistru la IMSAT salut cu dragoste si respect fostii mei colegi.Un gînd pios pentru colegii ce au plecat prematur in ceruri.Petre NIculescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here