PETROLUL, PETROLISTUL ŞI PROGRESUL (IV)

310

Până la începutul secolului al XIX- lea, „păcureţii” nu puteau lucra decât la lumina zilei, deoarece sursele de lumină cu flacără aprinsă, pe bază de ulei de rapiţă, seu sau lumânările de ceară, prezentau pericol de explozie şi incendii în mediul unde erau gaze şi ţiţei. Dar şi acele surse de lumină, enunţate, aveau un preţ foarte ridicat.

Anterior Regulamentului Organic, cete de moşneni, tovărăşii restrânse de ţărani, prin mijloace rudimentare, săpau gropoaie, puţuri, din care scoteau ţiţei în folosul lor. Când terenul nu le aparţinea, dijmuiau ţiţeiul cu proprietarul terenului, după „obiceiul pământului”. Aceste puţuri sau gropoaie erau săpate, consolidate cu o anumită măiestrie, ele fiind moştenite şi exploatate de mai multe generaţii, cum rezultă şi din cele prezentate mai înainte. Pentru îndepărtarea primejdiei gazelor toxice din puţurile adânci se proceda la coborîrea de încărcături de zăpadă, care absorbeau emanaţiile nocive. Dar nu numai atât. Se asigura iluminatul cu ajutorul unei oglinzi şi prin alte sisteme primitive, se făcea aerisirea, spre exemplu, prin mişcarea ritmică a unui vârf de brad la gura puţului, iar mai târziu, la puţurile mai adânci, cu vârtelniţa manuală sau foale, iar mai apoi, cu ventilatoare aspiratoare, deoarece lipsit de lumină şi de aer, datorită prezenţei gazelor şi a primejdiei de explozie nu se putea folosi nici un alt mijloc de iluminat şi aerisire.
O bună perioadă de timp s-a practicat de către ţărani „păcureţi” un fel de geologie empirică, aceştia putând prin analiza unei probe de pământ, adusă de multe ori într-o basma, din diferite locuri, să stabilească cu o relativă exactitate, după culoarea şi mirosul acesteia, dacă zona de unde a fost recoltată proba este purtătoare de ţiţei.
Crescând nevoile de ţiţei, a trebuit să se găsească soluţiile vremii pentru a se săpa puţuri mai adânci. O astfel de soluţie a fost „hecna” trasă de cal, cu ajutorul căreia se atingeau adâncimi de 200 – 250 metri. Hecna prelua funcţiile crivacului dar era acţionată de cal, înlocuind efortul uman. În plus faţă de crivac, frânghiile se înfăşurau în sens contrar – una în partea inferioară şi una în partea superioară, astfel că prin învârtirea porumbarului în jurul axului vertical, cu ajutorul calului, un hârdău cobora iar al doilea se ridica plin. Procedeeul acesta este folosit, chiar în prezent, şi la fântânile pentru apă, cu două găleţi, acţionate manual. Calul făcea o mişcare de rotaţie în jurul axului vertical al hecnei. La o hecnă erau 5 – 6 lucrători, care se schimbau succesiv la operaţiunile ce le aveau de făcut. Hecna a apărut în jurul anului 1850, la Păcureţi – Prahova. Ulterior, în Moldova, prima hecnă a fost folosită la Schela Caşin, apoi şi la celelalte. „Unsorile” rezultau din ceea ce mai rămânea din ţiţei în urma evaporării naturale a fracţiilor de hidrocarburi mai uşoare. Sigur că s-a încercat obţinerea mai rapidă a „unsorii” (păcurii) din ţiţei cu ajutorul focului însă vaporii se aprindeau şi practic ardea tot produsul. De aici a încolţit ideea distilării, similară producerii ţuicii. Rezultatele au fost încurajatoare, chiar dacă s-au mai produs şi unele incendii. Şi au fost şi surprize plăcute. Prin distilare s-au obţinut o serie de lichide, primele cu densitate mai mică – foarte volatile , cu mare pericol de foc – iar pe măsură ce creştea şi temperatura de distilare, lichidele obţinute aveau o densitate mai mare, dar acestea din urmă nu mai erau aşa de volatile ca primele. La temperatura normală aveau o inflamabilitate mai scăzută. Aşa s-a ajuns şi la lampant. În ţara noastră, primele instalaţii de prelucrare a ţiţeiului sunt considerate găzăriile construite la Lucăceşti – Bacău, prima a lui N. Choss în anul 1840, iar cealaltă a lui M Helmsohn în anul 1844. Şi năstruşnica idee de a folosi lampantul pentru iluminat, în premieră mondială, a aparţinut românilor. Impropriu, în vorbirea populară, lampantului i se zicea „gaz” sau „gazul de lampă”, de unde şi petroliştilor li se mai zicea „găzari”, chiar şi până în timpurile noastre. De la economicitatea, eficienţa şi chibzuinţa cu care trebuia folosit „gazul”, nu întâmplător, celor care au o eficienţă scăzută în ceea ce fac li se spune că „au ars gazul de pomană”, preluat din latineşte: ”Oleum et operam perdere” (A-şi pierde degeaba uleiul din lampă). Activitatea economică se intensifică, simţindu-se nevoia de a se prelungii lucrul şi după apusul soarelui. În ţările producătoare de petrol, în primul rând în ţările române, Moldova şi Ţara Românească, mai apoi în Galiţia şi Rusia, îşi fac apariţia unele distilerii rudimentare de ţiţei, care ajung la obţinerea petrolului lampant, ceea ce determină şi mai mult creşterea interesului pentru petrol.
După intrarea în vigoare a Regulamentului Organic, care consacrase sistemul accesiunii, în sensul că exploatarea bogăţiilor subsolului rămâne la latitudinea proprietarului suprafeţei de teren, dar avea obligaţia ca într-un termen dat să o pună în exploatare sau să o cedeze altei persoane. Cei doi mari financiari ruşi, Trandafiloff şi Zaporovski, la 1844, solicită domnitorului Gheorghe Bibescu, concesionarea puţurilor de petrol din Muntenia, dar boieri ţării se opun înstrăinării bogaţiilor subsolului.
Farmacistul Lucasiewitz din Galiţia obţine şi el, din ţiţei, un lichid care să poată fi ars în lămpi cu o lumină vie şi fără fum, iar după cinci ani mai târziu, Bucureştiul va fi primul oraş din lume care trece la iluminatul public pe bază de petrol lampant. Premiera mondială s-a petrecut în anul 1856, după care, modelul a fost preluat de multe oraşe de la noi, dar şi de alte, multe ţări.
Teodor Mehedinţeanu din Păcureţi, judeţul Prahova, a construit, în 1856, la Râfov, lângă Ploieşti, o rafinărie de petrol, numită „Lumina”. De altfel, el este cel care a obţinut şi concesionarea iluminatului public pentru Bucureşti.
Importanţa petrolului fiind recunoscută în mai mare măsură, în 1857, România este prima ţară din lume, înscrisă în statisticile mondiale cu o producţie de ţiţei de 275 de tonei. Abia după doi ani, Statele Unite înregistrează o producţie de 274 de tone de ţiţei. Acest lucru e consemnat în prestigioasa publicaţie „The Science of Petroleum” – Enciclopedie English Book – Volumul I – Oxford University Press – London – New York – Toronto – 1938. A urmat Italia în 1860, Canada în 1862 şi Rusia în 1863.
La americani s-a forat prima sondă la Titusville, în Pensylvania, de către Edvin Drake, cu un debit de 24 de butoaie pe zi, adică peste trei tone. Acest pionier al extracţiei petrolului american, salutat în 1859 „cu pălăria până la pământ”, după 21 de ani a murit sărac. Profiturile le-au încasat alţii, deşi a fost numit „Cristoforul Columb al petrolului american”. Ce glorie au avut petroliştii români la început şi cum sunt priviţi acum ! ? ! ?.
La Mosoare-Bacău, în 1861, s-a săpat manual o sondă la care s-au folosit prăjini de lemn cu sapă tip burghiu.
Interesul străinilor pentru petrolul românesc se intensifică. În 1862, investitorul străin Jackson Brown înfiinţează Societatea „Valachian Petroleum & Co”, care a cumpărat terenuri în zona Matiţa, Colibaşi, Băicoi, Buştenari şi care a săpat 10 puţuri, dar cu rezultate modeste.
Prinţul George Gr. Cantacuzino a forat sonda „Sospiro” la Drăgăneasa, judeţul Prahova, care a erupt 2000 de vagoane ţiţei.
În 1863, la Drăgăneasa s-a forat prima sondă realizată prin percuţie cu cablu.
La 23 aprilie 1867. Are loc promulgarea Legii monetare a României moderne, adoptându-se un sistem monetar zecimal, având la bază ca unitate monetară naţională leul. Anterior circula moneda taler-leu(monedă olandeză de argint), care era monedă de calcul sub denumirea de leu – denumirea de leu provenind de la faptul că pe reversul monedei era imprimat un leu.
În 1870, România începe să exporte petrol, dar mai ales produse petrolifere.
Se bat şi se pun în circulaţie primele monede româneşti de aur în valoare de 100.000. lei şi primele monede de argint româneşti în valoare de 400.000. lei.
Emisiunea monetară din 1873 a impus pe teritoriul României moneda românească, cum consemnează Victor Slăvescu.
În anul 1875 producţia de petrol a României a fost de 15.000. tone.
Se întreprind primele studii geologice ale subsolului României efectuate de către geologii străini – Coquand, von Haner, Meyer şi Capellani, în anul 1876.
Pe baza studiilor întreprinse, în 1877 Grigore Cobălcescu ţine conferinţa „Despre originea şi modul de zacere al petrolului în generalu şi în particularu în Carpaţi”, în colaborare cu Dimitrie Brândză. Forajul sondelor se intensifică. În 1879 se sapă trei sonde la Sărata-Monteoru cu „Sistemul Pensilvan” iar în 1882 se înfiinţează Biroul Geologic, care stabileşte provinciile cu potenţial geologic.
Şi să nu uităm că, în 1883, gorjeanul nostru Dincă Schileru sapă primul puţ, pe moşia sa, la Bâlteni, pe „Valea Păcurii”(Valea Romanatului), care confirmă existenţa ţiţeiului şi a gazelor. Vom vedea mai târziu, că în 1948, în aceeaşi vale, s-a început forajul de sonde, sub egida „Sovrompetrolului”, obţinându-se producţii de ţiţei şi gaze, nesperate.
Jurist, Ion M Ungureanu – Ţicleni

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here