– Mă, Petrică, îi zise Mărgăreta lui fiu-su, după ce mâncară de dimineaţă. Azi îi duminecă şi lumea nu merge la muncă. N-ar fi bine să dai o fugă până la Vâlcea, să-l vezi şi pe unchi-tu Nicolae? De câte ori ne vedem mă întrebă de tine. Şi când ai plecat la facultate, te-a ajutat cu nişte bani pe care n-a mai vrut să-i primească de la mine, când m-am dus să-i dau. Eu aşa zic, să te duci! Că aşa-i frumos, mumă! Că-i rudă de sânge şi te iubeşte ca pe-ai lui…
– Chiar, bine ziseşi!
– Eu pun cazanul pe foc să fac pârdalnicul ăla de borhot, o să fac şi de mâncare, că tot zăbovesc pe lângă cazan şi până vii tu totul este gata. M-o ierta Dumnezeu că-i duminică, dar n-am ce mă face, că se acreşte şi nu mai este bun. Să duce răchiul din el!
– Poate că de prânz mănânc la unchiu, zise Petrică. Dacă insistă şi eu nu stau la masă cu ei, o să se supere, că… mă ţin mare!
– Precis aşa o să fie! El dumineca taie câte o pasăre, că are o tâlvură de curci, raţe şi gâşte şi nu intră cu ele în iarnă, să le dea boabe degeaba. Opreşte numai câte are nevoie şi pe restul le taie să le mănânce. Nu le lasă la vulpe, cum mai pat eu câteodată. În hal-an, s-a pus holera pe ele taman când erau mai grase! Le-a tăiat. O parte din ele le-a prăjit şi le-a pus la garniţă, în untură. Ce să facă omul, să le arunce? Doamne păzeşte!…
*
Îmbrăcat uşor, vremea se arăta a fi călduroasă, Petrică scotoci prin valize unde avea pachetul pentru unchiul Nicolae şi-l puse într-o trăistuţă făcută din bumbac, cu râuri, pe care mumă-sa o folosea rar, să nu se murdărească. O avea de când era fată şi o păstra în lada cu lucruri de ţinut . Era frumoasă şi era păcat să pui în ea orice!
Urcă dealul Albului şi simţi mirosul pădurii de goruni prin care trecu, aşa cum era şi în copilărie, când mergea la bunicii din partea tatălui. Tată-su, fiindcă a venit în casa mamă-sii, se spune că s-a măritat. Aşa râdeau prietenii de el, când premânau de mai multe ori glaja cu rachiu scos călduţ din botă, seara, la cazan.
Ziua era minunată, pe cer nu era nicio pală de nor. Ajuns în vârful dealului, în faţă i se deschise întreaga panoramă a comunei. În depărtare se vedea şi Târgul până la care distanţa trecea de 30 de kilometri. Era o linişte care-i pătrundea până în tainele sufletului şi uitase de toate grijile serviciului din Bucureşti. Avea o mulţumire interioară şi se felicita că a venit acum, că nu se ştie ce va fi la anul! Poteca şerpuia pe culmea dealului şi fu trezit din visare de un ciopor de căprioare care o zbughiră deodată din dosul unui tufăriş, sărind în salturi ritmice prin frunzişul uscat în adâncul pădurii. Era o linişte deplină, păsările nu mai cântau, iar gospodarii roboteau prin preajma caselor. Era zi de duminică, la început de toamnă caldă şi îmbietoare.
(Va urma)
Ion C. Gociu
