– Da ‘mneata nu bei cu noi? o întrebă Mariţa pe binevoitoarea gazdă.
– Eu beui de toate şi mi-e frică să nu mă amnăresc tocmai acum, când veni pe la mine nepotu-meu de la Bucureşti, se făli Ioana lui Nicolae, lăudându-se pe drept şi mândră de oaspetele său. Eu dau noroc cu asta şi beau ce-o rămâne în ea, dar nu mult.
În graiul ţigănesc, Brânduşa îi spuse mamei sale „că l-a văzut pe tânăr ieri, când a fost la cocoana Mărgăreta, şi-i bărbat frumos…
– Cocoană, să-i ghicesc ceva, dar să auzi numai dumneata ce mersoare are în viaţă, că-i bărbat frumos şi deştept, …ţine-ţi-l-ar Dumnezeu!
– Să vii mâine, că azi nu-i bine, zise Ioana ţigăncii care nu se lăsă mult rugată şi promise că mâine trece din nou s-o vadă.
Băură vinul din ulcele, ziseră bogdaproste şi plecară, spre uimirea celor doi bărbaţi, surprinşi de un asemenea comportament, la care nu se aşteptau de la nişte baragladine.
– Ce, le dăduşi papucii? zise Nicolae nevesti-sii, parcă nemulţumit de încheierea aşa de repede a bâlciului la care se aştepta. „Dragostea de ţigancă te arde ca focul!” gândea Nicolae la o poveste pe care o ştia din tinereţe, dar n-a încercat-o, că n-a avut ocazia, deşi ar fi dorit-o.
– Ce, ţi-e ciudă că nu le văzuşi ce frumos erau îmbrăcate? Erau şi parfumate! Dumnezeu ştie ce hram poartă şi ăştia, că-i de minune cum arată şi cum vorbesc, încheie discuţia dodica Ioana.
*
Seara, când s-a întors acasă de la unchi-su, Petrică a fost aşteptat cu nerăbdare de mumă-sa, să-i povestească cu de-amănuntul tot ce-a făcut şi cum a fost.
Mărgăreta se împăca bine cu cumnaţii ei, Nicolae şi Ioana. El, de când i-au plecat copiii, mai venea s-o ajute pe Mărgăreta la treburi de bărbat, de reparat câte un gard, la cositul fânului, iar când Petrică s-a dus bursier la facultate, n-a ţinut cont şi i-a dat şi bani de drum, de care nevastă-sa n-a trebuit să ştie. Asta aşa, …ca nu cumva să se supere. La praznicele satelor şi de familie, erau de colo până acolo şi Mărgăreta a dovedit că-i muiere de casă şi pentru copii. Nu i-a neglijat înhăitându-se cu alţii, cum au încercat unii să-i scoată vorbe. Ea în casă a fost şi femeie, şi bărbat! La cosit, când avea oameni, venea cu baniţa cu mâncare în cap, le punea să mănânce prânzul, spăla străchinile şi lingurile şi trăgea şi ea cu coasa, la rând cu oamenii, spre admiraţia tuturor. Şi mai era şi frumoasă, aşa cum sunt vădanele tinere!
*
– Cum fu, Petrică, mumă, că stătuşi pe acolo toată ziua? Eu terminai de mult toate rosturile şi intrai la griji să nu te îmbete Nicolae, că-i cam place beutura, mai ales când prinde pe cineva drag.
– Foarte bine! Şi-ţi trimise şi dumneata traista plină cu gutui, să le bagi în făină de mălai, să se îndulcească până la iarnă. Zise că ştie el, că de astea nu ai. El a pus proptele la crengile gutuilor, ca să nu se rupă de greutate, aşa de multe i-au rodit!
– Să nu fi murdărit traista, că alta mai frumoasă nu mai am!
– Nu, că avuserăm grijă să le ştergem bine de pufuşori cu o treanţă curată din pânză albă spălată, luată de pe culme.
– Te mai întâlnişi cu vreo cunoştinţa de-a ta? Sau stăturăţi numai în bătătură, că o are aranjată ca lumea! Poate văzuşi că nu ţine porcii şi orătăniile în curtea din faţă. A făcut obor separat pentru ele, cum a văzut el la nişte unguri prin Ardeal. Că el a făcut armata la Vânătorii de Munte de la Miercurea Ciuc, unde se agăţase de el o unguroaică dată dracului, de care nu mai scăpa. A povestit multe Ioanei, dacă nu s-o fi lăudat. Era beat atunci de-a vorbit, găsi-l-ar toţi sfinţii de crai!
– Veni şi prietena dumitale de ieri cu mumă-sa, care-i o ţigancă de toată isprava! Nu mi se aleasă cam ce vârstă are, dar la frumuseţe nu-i găseşti cusur. Dodica zise că erau şi parfumate.
– Dar… la ce veniră?
– Înţelesei că trece des pe la ei. Azi, îi adusese spânz pentru băgat în urechile porcilor, dacă vine şi aici molima de-i zice lumea pestă porcină. Că pe unde a umblat cu şatra, ştie precis că s-au îmbolnăvit porcii oamenilor. Nu stătură mult şi plecară. Nu înţelesei bine dacă pe Dodica o deranjează prezenţa lor în curtea casei, sau se face. Îl auzii pe nea Nicolae că au fost la ea de mai multe ori, chiar dacă ea s-arată nemulţumită când le vede. Ce să mai crezi?
– Om trăi ş-om vedea! spuse Mărgărea, cu tonul vocii potrivit pentru a pune capăt discuţiei.
Ion C. Gociu
