Peste deal, la unchiul Nicolae (II)

120

Poteca îl ducea chiar în spatele casei lui unchi-su şi se gândi să se asigure cu o bâtă, pentru orice eventualitate, că s-ar putea întâlni cu vreun câine. Îi era frică de câini din copilărie. Câinii parcă-l simţeau fricos şi-l lătrau cu înverşunare. Când era mic, n-a fost muşcat, dar a fost tăvălit de un căţel care-l trăgea de pantaloni mai-mai să-l dezbrace. Căzuse cu faţa în sus. Căţelul îl trăgea de manşeta cracului de la pantalon, se uita în ochii lui şi mârâia , să-şi arate puterea. Petrică ţipa şi căţelul trăgea şi da din cap cu pantalonul în gură. Acum îi vine să râdă, dar, când este lătrat şi sunt faţă în faţă, numai el şi-un câine, e cuprins totdeauna de teamă.

În grădina din spatele casei unchiului Nicolae, clăile de fân neîncepute, frumos aliniate şi parcă sfidând cu semeţie, aşteptau venirea iernii. Erau mari, pe măsura nevoilor, ca să se ajungă, oricât ar fi iarna de lungă.
Nicolae Mogoş era ultimul din cei patru copii al lui Vasile Mogoş, fost primul picher pe drumul naţional, construit pe vremea regelui Carol I. El a rămas în casa lui tată-su, ducându-le grija şi rosturile celor bătrâni, pe care Petrică îi ştia din copilărie şi la care întotdeauna venea cu bucurie, să-şi vadă bunicii din partea tatălui.
Când se apropie de grădină, câinele unchiului legat la clăi îl luă în primire cu un lătrat gros, pe măsura lui. Era un câine mare, care se putea lupta şi cu un urs, dar Petrică se linişti când văzu că-i legat, fără şanse de a da piept cu el. Hămăitul animalului atrase atenţia stăpânului că cineva îi calcă proprietate din spatele casei.
Nicolae coborî din tindă şi merse spre fundul curţii, să vadă pe cine latră Bacalaon, aşa îl chema pe namila de dulău, care îi rupsese mai multe lanţuri de furie, când vedea vreun străin de locul lui.
Petrică stătea şi aştepta în afara grădinii împrejmuită cu stobori din lemn împletiţi cu nuiele de carpen. Îl văzu pe unchi-su venind, i se păru mai îmbătrânit, de altfel aşa şi era, şi-i trecu de dor de taică-su. Aceşti doi fraţi semănau bine între ei. „Aşa ar fi şi tata acum, dacă mai trăia!” gândi Petrică cu mintea dusă în copilărie. Ultima oară i-a văzut împreună de un Sfânt Nicolae, în iarna de dinaintea plecării la război a lui taică-su, care era mai mare cu trei ani ca Nicolae. Aşa a fost să se întâmple! (Va urma)
Ion C. Gociu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here