PERSONALITĂŢI GORJENE ÎN TABLETE ARGHEZIENE

194

II. BRANCUSIFigura contemporană cea mai ilustră a Gorjului o întruchipa, de bună seamă, CONSTANTIN BRÂNCUŞI, mai tânăr doar cu câţiva ani, căruia poetul îi dedică, încă din 1914, în „Seara”, două tablete. Dacă în prima se rezumă la enunţarea noutăţii fascinante a artei brâncuşiene, în spaţiul universalităţii creatoare, în cea de-a doua gazetarul încearcă o schiţă de portret biografic, dovedindu-se foarte caustic şi ironic la adresa platitudinilor şi impostorilor din epocă.

„Am revenit şi revenim mereu la Brâncuşi”, în mod firesc, constată gazetarul, fascinat de operele în piatră şi bronz ale acestuia, descinzând „din regnul fantastic al imaginilor”. Muza adormită, contemplată în saloanele „Tinerimei artistice”, exprimă transparenţa unui „chip de aur vitrificat”. Artistul reţine „atât cât îi trebuie” din imaginea reală, spiritualizând mineralul – „confundă definitiv într-un punct materia cu ideea”. Opera lui Brâncuşi are o frumuseţe „particulară”, receptată deopotrivă de omul „primitiv” şi de cel „rafinat”. Estetica brâncuşiană nu e una de alcov, ci expresia unei percepţii ideatice a lumii şi vieţii:
„Este o frumuseţe deasupra acesteia; este cam ceea ce-i ştiinţa, ocolită în frumuseţile de găteală a naturii, frumoasă mai ales pentru faptul că în toate nervurile unui vegetal, în toate moleculele de aer, de fier sau de argil, sau de lumină, circulă mută taina pe care o descoperă învăţatul şi o presimte artistul.”
Arghezi remarcă spiritul înnoitor al statuarei brâncuşiene, meditaţia profundă intrinsecă, prin care artistul dă glas acelei „tăceri misterioase” a increatului şi creaţiei universale:
„Brâncuşi e un începător, dar nu chiar cu desăvârşire un prim începător. E în orice caz un om nou, care a cugetat şi a căutat multă vreme, pe când alţii se mulţumeau să trăiască minunat de dulce, locul unde trebuia să se încrucişeze dreptatea artei cu noul instinct. Şi este nou de tot pentru că, trezindu-se într-însul toată tăcerea misterioasă cu care o vietate vine pe lume, fără conştiinţa că ar fi aflat ceva din trecut, un trecut care-i al lui, bănuieşte, şi-i oricum al universului de unde scoboară, oricare i-ar fi calea, pântecul femeii, sămânţa vântului şi a moşiei; unda uriaşă a lumii a găsit o expresie nouă, o expresie Brâncuşi…”
Revenind doar peste câteva săptămâni la „cazul Brâncuşi”, gazetarul scrie apăsat că „acest ţăran autentic”, – care n-aduce nici de departe cu „cioclovina naţională”, – trăieşte la Paris, unde a fost consacrat ca un mare artist. În România, el „figurează la catalogul expoziţiilor «Tinerimii». Prezenţa sa aici nu ar face decât să enerveze pe mai toţi sculptorii obicinuiţi cu platitudinea tradiţională şi vrăjmaşi ai puterii în artă”. Atât „statul” cât şi „particularii” nu l-au apreciat la justa valoare, „n-au înţeles câtă subtilitate frumoasă au strecurat destinele artei în plămădeala de pământ şi gândire a mâinilor lui Brâncuşi”. Brâncuşi nu găseşte loc pentru statuile sale pe pământ românesc, cum n-a găsit nici pentru odihna mulţumită a oboselii lui de aprig şi cinstit muncitor”. Ospitalitatea „imensă” este acordată sculptorilor lipsiţi de talent:
„Acestor flaşnetari şi zarzavagii ai artei li se uşurează greutăţile pe care talentele nu le pot învinge fără jertfă şi sleire. Ei sunt primiţi ca nişte prieteni, ospătaţi ca nişte profeţi şi sculându-se din scaunul ocupat prin graţia ignoranţei de sus, mulţi dintr-înşii strâng la piept punga cu aur căpătată cu preţul şalelor încovoiate şi-a unei metodice linguşiri.”.
Exemplul tipic l-ar întruchipa „dl. Filip Marin”, care, dincolo de cioc, plete, cravată înnodată şi pălărie mare, nu are pic de talent. „Operele” sale de „ipsos şi var!” sunt cumpărate cu mii de lei şi apreciate de acele „comisiuni de nulităţi şi săraci cu mintea”. Un asemenea specimen tocmai geniul lui Eminescu „el ţine să-l interpreteze”, păcălind încă o dată publicul, „parte naiv şi parte nerod”, prin asemenea monument „insultător” faţă de memoria poetului naţional.
„Ridicarea d-lui Filip Marin faţă de izgonirea lui Brâncuşi” pare să fie în „ordinea lucrurilor normale”, scrie indignat Arghezi, „stupiditatea având toate drepturile de primogenitură omenească”.
Arghezi a dedicat mai multe tablete fenomenului artistic românesc, constatând de fiecare dată că valorile adevărate („nume mari şi necunoscute”) sunt puse în umbră de nonvalori, prin promovarea publică a unui gust estetic îndoielnic şi a unui incriminant protecţionism.
Ironizând artişti de teapa lui Spaethe, Pavelescu Dimo sau Iordănescu, Arghezi scrie: „S-a constituit un fel de sindicat al nulităţilor artistice. Oamenii noştri, prin instinct, aleargă exclusiv spre nulitate. În vreme ce sculptura românească înregistrează, în istorie, cu dispreţ pentru contimporani, nume mari şi necunoscute – Brâncuşi, Paciurea şi doi-trei alţii – şi evitate de toate comitetele imbecile ce se organizează în vederea unei noi vomituri sculpturale, sculptura care se face e semnată de nişte nume a căror singură rostire este trivială. Sculptorii de talent sunt siliţi să se apuce de o meserie sau, dacă vor să-şi păstreze personalitatea întreagă, se mărginesc să trăiască obscuri în mizeria lor, ori fug în străinătate – şi arta românească stă pe loc, sau se strică fără folos şi puţinul ce-a putut fi înjghebat.
Sculptorii care trăiesc în România din venituri disproporţiate cu personalitatea lor, vin din străinătate, după studii proaste, neînsemnate. Ei au slujit ironia maeştrilor şi ca modele batjocurii colegilor. Şi toată distincţia lor a fost de ordinul destrăbălării. În străinătate, aceste nulităţi, dacă nu s-ar bucura de protecţia unui politician din patrie, de-o bursă de la Stat, de-o subvenţie de aiurea, ar fi silit să muncească în fabrici, ca salaori.”
Rămas credincios mai vechilor sale convingeri, Arghezi îşi va exprima în tableta „Pictorul Dărăscu”, din 1959, toată admiraţia faţă de artiştii care, dincolo de inerente impedimente ale vieţii dar şi de potrivnicia contemporanilor, s-au impus ca valori autentice ale spiritualităţii universale, între ei la loc de cinste triumfând geniul gorjeanului Brâncuşi:
„Cum îţi explici, de ce maeştrii picturii şi ai cioplirilor în piatră au, îndeobşte, ceea ce se numeşte caracter mai plin decât alţi meseriaşi ai intuiţiilor şi sugestiei materializate, mai lepădaţi de sine, mai străini de slugărnicie, mai generoşi, mai bravi şi mai rectilini? Poate că unde, împrumutându-se de la pământ, înnaintea intelectului deductiv, le munceşte braţul şi-i orientează căutătura plugului, de-a dreptul. Morga pedantă, afară de a criticilor de artă, aşa-numiţi şi a colecţionarilor, samsari (sper să nu fiu auzit), n-am întâlnit-o la nici unul din ei, nici la noi, nici la străini. Un Paciurea, un Brâncuşi, un Rodin, un Holder, un Cézanne n-au cunoscut alişverişul…”
(Va urma)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here