Personalităţi gorjene în tablete argheziene (X)

149

X. Col. Serban Leoveanu, comandantul lagarului 1942.19444. Am consultat cu mare atenţie colecţia ,,Gorjanului” pe perioada sejurului târgujian al lui Tudor Arghezi (octombrie 1943 – ianuarie 1944) şi, în afară de câteva informaţii cu privire la activitatea ,,manufacturieră” a lagărului, nu am găsit nimic care să ne pună în dificultate (în dilemă ) cu o eventuală colaborare a lui Arghezi, în domeniul poetic.

Singura semnătură a lui Tudor Arghezi în „Gorjanul” se produce în numărul din 9 decembrie 1943. E vorba de articolul ,,IMPRESII DE LA SFINŢIREA UNEI BISERII”, semnat „ALFA”, un fel de reportaj din ziua de 5 decembrie 1943, scris cu prilejul sfinţirii bisericii din lagăr, ridicată ,,din îndemnul cucernic al unui om, – care se întâmplă să fie şi comandantul lagărului, – şi cu sprijinul unui mănunchi de buni creştini”, unii din ei ,,mosafiri temporari ai acestui institut de ispăşire!” (cum va preciza, în numărul din 19 decembrie 1943, directorul ziarului, care va reproduce pe larg cuvântările rostite de comandantul Leoveanu şi I.P.S. Nifon, mitropolitul Olteniei).
Încă din titlu, Arghezi precizează că a fost ,,zidită, zugrăvită, împodobită şi sfinţită, în 12 luni”, şi de aici ,,rezultatul : un giuvaer”.
Articolul constituie cel mai deplin omagiu pe care poetul l-a adus vreodată Gorjului şi gorjenilor, referindu-se la diferenţa specifică a mentalităţii gorjene, la pitorescul geografic şi etnografic al locurilor, la pătura negustorească şi deopotrivă la clientela aleasă, la ,,cucoanele” pline de distincţie şi emancipare, la ,,spiritul de independenţă” al gorjeanului.
Prima parte a reportajului se constituie în acest elogiu fără rezerve al locuitorilor de la poalele Parângului.
E de amintit că în perioada sejurului târgujian, Arghezi a putut citi în ,,Gorjanul” anumite articole în care se făcea elogiul ,,olteanului cu cobiliţa”, dar şi al celui din zona subcarpatică. În acelaşi timp, bunăoară, un Petre Pandrea încerca să definească acea ,,metafizică a Olteniei” („TIMOCUL”, revistă de luptă naţional-culturală, anul X, Caietul 1 şi 2, 1943 – articolul „Reflecţii despre sociologia şi metafizica Olteniei”).
Numai în acest context putem înţelege elogiul arghezian, care rezervă Gorjului o preeminenţă etno-spirituală.
„Gorjeanul – scrie Arghezi – e altfel de român şi altfel de oltean”, având ceva deosebit, distinctiv, ,,ceva aşa ca un lipici al lui, o noimă de aristocraţie…”:
,,Dacă n-aţi văzut gorjencele acelea, cocoanele acelea în opinci şi-n cojoc, cu chipul rotunjit într-o bogată năframă boerească, n-aţi văzut nimic şi duceţi-vă să le vedeţi…”
El recomandă pictorilor (,,care ne-au împuiat capul cu Balcicul”) ,,s-o apuce pe Jiu în Sus” pentru a reda frumuseţile ,,celui mai sărac judeţ, cu oamenii cei mai zdraveni şi mai teferi la minte.”
Există un anume stil al gorjeanului, crede Arghezi, ,,în vorbă, în port, în inteligenţă”, ,,fiecare gorjean fiind o individualitate”. Şi dă exemplul unor soldaţi care fac de gardă la poarta lagărului sau ,,pe vasta alee elegantă, păzită de drapele lungi, printre cartierele de cabane…” Unul, cel de la poartă, se dovedeşte iscusit în vorbă şi plin de umor aluziv, celălalt, un cioban, scrutând ,,coamele albe ale Parângului”, îşi adusese cu el câinele să facă concentrarea împreună…
În Târgu-Jiu, negustorii i se par ,,politicoşi, fără servilism, dar niciodată indiferenţi”: „Domnii comercianţi din Capitală ar putea să ia din magazinele locale o frumoasă lecţie de omenie şi de bună-cuviinţă…”
Ca şi negustorii e şi clientela, o clientelă ,,care ştie ce vrea, pretenţioasă la calitate, dar cu adevărat distinsă”, „cucoane în alesul înţeles al cuvântului, nu numai frumoase şi deştepte, dar şi îmbrăcate cu gust. Altă rassă de Români! Altă lume!…Aristocraţia e în aerul binecuvântatului ţinut al Gorjului…”
Cât priveşte intelectualitatea, aceasta este ,,concretă şi integrală”, departe de „spoiala unui semi-doctism foarte des întâlnit în Bucureştii tuturor despersonalizărilor.”
„Oamenii aceştia par maceraţi de o cultură veche şi densă, fără intervale, fără lipsa verigilor de înlănţuire.”
Poetul mărturiseşte apoi a se fi întreţinut cu aceşti intelectuali, discutând anumite probleme esenţiale ,,de artă şi literatură”:
„Se cunoaşte că din osul lui Tudor din Vladimiri sunt ieşiţi oamenii pe cari i-am cunoscut cu prilejul târnosirii schitului din lagărul împrejmuit cu sârmă ghimpată”
A doua parte a reportajului semnat ALFA se referă la festivitatea prilejuită de sfinţirea bisericuţei, „culeasă parcă din basmele lui Andersen, ale fraţilor Grimm şi Swift”…
Comandantul Leoveanu i se pare „un gorjean cu har” şi un ,,om excepţional”, înzestrat cu ,,intuiţii” şi cu ,,puterea” de a trece repede de la inspiraţie la realizare… El a visat „o imagine de Ierusalim, un altar naiv şi fraged, o casă de rugăciune ca un chivot, o bijuterie – şi iată visul împlinit…”
Colonelul ar fi – zice Arghezi – ,,un poet care se ascunde” şi un tip care ,,face o excelentă impresie de modestie”. E un bărbat frumos, cu profilul aducând a Leconte de Lisle şi ceva Baudelaire. Are ţinută puternică, linie marţială. Acest gorjean de elită, se spune, e un om ,,ca o bucăţică de pâine”. Vorbeşte curgător, ostăşeşte, bine supravegheat, amintind pe Rege, pe Mareşal şi pe gen. Dumitru Popescu, ministrul de interne, al cărui reprezentat e de faţă.
„SCHITUL LEOVEANU” e zidit pe tălpi de piatră din bârne groase şi înconjurat de un brâu de iarbă primăvăratică ,,ca un chenar de smarald”. E o bisericuţă sveltă, acoperită cu zale de şiţă, cu cerdac elegant având un mic clopot. Clopotul cel mare se află în clopotniţa ridicată alături de schitul în care încap comod vreo 300 de persoane.
Bisericuţa din lagăr a fost sfinţită de un sobor de 20 de preoţi în frunte cu Mitropolitul Nifon Criveanul „care se mişca în voia unui ritual complicat”. Fostul ieromonah observă perdelele albastre care drapau icoanele împărăteşti şi icoana mirului pe un pupitru îmbrăcat în roşu.
Odăjdiile preotului slujitor au fost dăruite de un internat politic, altul a dăruit ,,două terenuri sportive şi o sală de iarnă”.
Placa masivă a Sfintei Mese şi candelele fixate pe tâmplă au fost cioplite în atelierul de alabastru al lagărului. La fel cele două candelabre, unul de lemn şi altul de cristal, care ,,scânteiază ca o horă de constelaţii, mutată din cer în biserică”. Lumânări electrice se armonizau cu făclii de ceară galbenă, cu miros de miere: „E o biserică unică din câte cunosc şi pare să cânte singură din lumini şi icoane. Privită în peisajul ei, cu atâtea culori de contraste studiate, e vioaie şi zmălţuită ca un brotăcel”.
E amintit, într-un ,,P.S.” şi zugravul bisericii: ,,bătrânul Vasile Avramescu, care, fără pretenţiuni, şi-a pus tot sufletul pentru această lucrare.”
După slujbă, înaltul ierarh şi distinşii oaspeţi au vizitat atelierele Lagărului (tâmplărie, curelărie, croitorie, sculptură în piatră) şi câteva cabane, după care s-au întrunit ,,la o agapă frăţească”. A doua zi, mitropolitul NIFON Criveanul (el însuşi autor de scrieri de morală creştină) a participat la sfinţirea bisericii din Suseni…
Pe la începutul lunii ianuarie 1944, Arghezi părăsea Lagărul. La 12 ianuarie, el trimite vechiului său amic din Broşteni, scriitorul Al.Calotescu-Neicu, o nouă scrisoare (a treia, de fapt – vezi „Trei scrisori inedite de la Tudor Arghezi”, în RAMURI, an VI, nr. 6 (60), din 15 iunie 1969), din care rezultă că, după plecarea din lagăr, l-a vizitat pe acesta, la conacul din Broşteni, loc binecunoscut lui Arghezi şi cu alt prilej.
Pe Calotescu-Neicu, Arghezi îl cunoscuse mai de mult, încă de prin 1929, când, pentru prima dată, poetul vine la Târgu-Jiu însoţit de confraţii de condei C.S.Făgeţel, Ion Minulescu, Nicolae Cazaban, Mircea Damian, Radu Dragnea, participând împreună la o şezătoare ce a avut loc la Teatrul Căldăruşe. Deplasarea s-a făcut de la Craiova cu automobilele, în toamna lui 1929, cu popas la conacul din Broşteni şi cu găzduire la familia prof. Culcer din Tg.-Jiu (soţia profesorului, Ana Culcer, actriţă celebră, era nepoata lui Nicolae Bălcescu).
Cu prilejul acelei şezători, Arghezi rămâne uimit de receptivitatea ,,Jienilor ce-au umplut sala”, capabili a înţelege poezia bună şi a gusta, „disertaţia” sa despre cum se scrie o poezie în care trebuie să pui suflet…
Cronica evenimentului a fost făcută de poet, consemnându-se faptul şi în ziarul ,,Gorjanul” al lui Jean Bărbulescu, care a fost de faţă („O ŞEZĂTOARE LA TÂRGUL JIILOR”, în ,,Bilete de papagal”, an II, nr. 405, din 6 iunie 1929, reprodusă în ,,Ramuri”, august 1967).

Se cuvine să amintim că în corespondenţa dintre Arghezi şi Al.Calotescu-Neicu, acesta din urmă îi solicitase poetului să scrie o ,,Prefaţă” la cartea de debut a fiului său C. Calotescu-Neicu, o culegere de schiţe şi nuvele ce se va tipări la ,,Ramuri” în primăvara lui 1944. Poetul observa la tânărul prozator un simţ deosebit al particularităţilor lingvistice, o anumită culoare etnografică şi un anume ,,comportamentism” al personajelor, scriind destul de încurajator…

Evocând legăturile lui Tudor Arghezi cu Gorjul nu poţi să nu aminteşti că o bună parte din seva operei sale, din specificitatea lingvistică trimit la spiritul pandur şi la obârşia gorjeană revendicată fervent de poet. Şi poate că dacă această sevă (energie) şi specificitate n-ar fi existat, Arghezi n-ar fi putut schimba faţa poeziei române, aşa cum după Eminescu numai un Blaga, un Barbu sau un Nichita Stănescu au făcut-o…
Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here