O nouă vizită a Rezidentului Regal Dinu Simian în judeţul Gorj are drept scop să numească un nou prefect, Colonelul Leoveanu fiind numit „inspector general administrativ al Ţinutului Olt”:„Prin promovarea sa în acest post, locul devenit vacant de prefect al jud. Gorj, a fost numit dl. Colonel C. Cleanoveanu, un distins ostaş, fost prefect al judeţului Mehedinţi şi fiu al judeţului vecin.”
Noul prefect şi-a luat postul în primire în ziua de 13 august 1940, în cadrul unei solemnităţi deosebite , pentru ca la 23 septembrie 1940 să fie înlocuit cu prof. Octaviasn Tucu, vâlcean de origine, „unul din cei mai neînfricaţi legionari”!
În cuvântul său de transmitere a prerogativelor de prefect, col. Şerban Leoveanu a făcut o impresionantă mărturisire din care reţinem:
„Am fost chemat la conducerea judeţului acum un an şi 10 luni [27 octombrie 1938 – 10 august 1940, n.n.], dintr-o demnitate care constituia pentru mine apogeul carierei. Mi-am împărţit astfel sufletul în două părţi. Şi am căutat să muncesc fără răgaz, să-mi fac datoria întreagă aşa cum am fost învăţat în cariera ostăşească. Ce am realizat se cunoaşte.Vremurile au fost cu totul potrivnice unor înfăptuiri mai mari, dar am mulţumirea a şti că am făcut tot ce omenesc a fost cu putinţă, pentru promovarea intereselor gorjene.
Sunt fericit că mă succede un bun camarad, de care mă leagă amintirile primelor începuturi ale carierei – camarad ale cărui excepţionale calităţi îmi sunt îndeajuns de cunoscute”.
Urându-i noului prefect sucese şi realizări durabile, promite că şi pe viitor să acorde Gorjului sprijinul său.
Theodor Căprescu, sub-prefect, în numele corpului administrativ „aduce omagii d-lui Col. Leoveanu, care nu le-a fost numai un desăvârşit şef, un foarte preţios îndrumător, dar un adevărat părinte chiar.”
Iureşul marilor evenimente ce vor urma se anunţa cu mari semne de întrebare şi pentru gorjeni…
*
3. La 30 septembrie 1943, Tudor Arghezi publica, sub genericul ,,Bilete de papagal”, în ziarul Informaţia zilei, virulentul pamflet ,,BAROANE”, în care-l viza direct pe baronul Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei hitleriste la Bucureşti.
Ziarul va fi confiscat de cenzură, iar Arghezi arestat şi trimis neîntârziat în Lagărul de internaţi politici de la Târgu-Jiu (unde, în detenţie, scrie comedia satirică ,,Seringa” şi câteva poezii, ce vor alcătui sumarul unor viitoare volume).
Internarea lui Arghezi la Tg.-Jiu (şi nu în altă parte!) a însemnat pentru poet un nou prilej de a-şi rememora ,,originea gorjenească”, gând ce-l împărtăşeşte cu o veselă mândrie oltenească într-o scrisoare trimisă din lagăr copiilor săi Mitzura şi Baruţu, la 24 octombrie 1943. Regretă că nu a putut să participe la manifestările de la Craiova prilejuite de ,,Săptămâna Olteniei” şi le aminteşte vlăstarelor sale, ca un preţios blazon, originea lor moldo-gorjeană:
,,Dacă eram liber, trebuia să particip şi eu, ca scriitor şi ca oltean. Niciodată nu m-am simţit mai juvete ca acum, când m-am apropiat de obârşia tatii. Vedeţi, măi copii, ce fel de spirit aveţi în sânge: două extreme. Cum să nu fiţi oameni de nădejde? Măicuţa v-a dat Bucovina lui Ştefan cel Mare şi tătuţu – Gorjul lui Tudor, ce mai vreţi, mai valabilă aristocraţie românească?”
Pretutindeni Arghezi se va mândri cu originea sa gorjenească, fiind, zice, ,,singurul copil al lui Nae Theodorescu” şi nepotul ,,năzdrăvanului” Tudor Cojocaru, ajuns la o vârstă matusalemică (113 ani).
Într-o mărturisire autobiografică (1956), Arghezi aprecia că, între olteni, gorjenii sunt ,,cei mai vioi şi poate cei mai deştepţi”, preferându-i pe gorjeni ,,înaintea tuturor bunilor români” (Tânărul scriitor, V, 12 dec. 1956, p. 4, interviu consemnat de Horia Oprescu).
Aceeaşi mândrie a descendenţei sale din neamul vestiţilor panduri („care ştiau lucra cu cuţitul, nu în pâine, pentru că n-o aveau, ci în carnea altora”) o afişează târziu, când prestigioasa revistă parisiană LES LETTRES FRANCAISES (nr. 1019 din 5-11 martie 1964) îi solicită un interviu. Acel ,,cuţit familial” cu care strămoşii săi îşi aranjau ,,tărăşeniile de dragoste sau interesele” poetul mărturiseşte că-l poartă, la rându-i, în sânge, aşezându-i verbul ,,sub zodia polemicii”.
Primitivi, inteligenţi şi creatori de frumos, gorjenii locuiesc ţinutul cel mai sărac şi pietros din regiune:
,,Je suis du district de Gorj, le plus pauvre et le plus pierreux de la région. Là-bas les habitants sont des paysans primitife, tres intelligents, qu ont un folklore admirable…”
Adus în Lagărul de deţinuţi politici de la Tg.-Jiu, în toamna lui 1943, mai exact ,,pe la sfârşitul toamnei şi începutul iernii” – după propria-i mărturisire -, Arghezi va face parte din Grupa I a deţinuţilor, având numărul matricol 5624. Locuia în camera 7 din baraca nr. 5 (precizările aparţin lui Baruţu Arghezi – „Coloana”, Tg.-Jiu, august 1969, p.5).
Deşi în cele trei luni de lagăr Arghezi nu a încetat să scrie poezii, el nu a publicat nimic în presa locală. Spunem ferm aceasta, întrucât am consultat cu atenţie presa târgujiană din această perioadă. Poeziile scrise aici, în lagăr, vor fi distribuite, ulterior, în câteva volume. Siguri suntem doar de auto-ironica ,,INSCRIPŢIE”, subdatată ,,Lagărul Tg.-Jiu, 1943” şi pe care o regăsim în volumul ,,CREDINŢE”(1970), fiind reprodusă şi în ediţia Pienescu din 1980 (,,Cartea Românească”, vol. II,p.439, cu menţiunea respectivă): ,,Ai trăit destul, maestre, / Scriind măgării de-aceste / Cum citesc şi se îngână / În fitece săptămână – / Ba le crezi şi geniale / De prosteşti şi de banale. / Nu-ţi rămân zile prea multe / Tălpile să mai te-asculte. / Lasă versurile baltă / Până –n lumea ceealaltă. / Că acolo nu-i măcar / Nici o urmă de tipar.”
*
Apropierea lui Tudor Arghezi de ,,Gorjanul” lui Jean Bărbulescu s-a produs prin colonelul Şerban Leoveanu, comandantul Lagărului, un om deosebit, conştient de valoarea autorului ,,Cuvintelor potrivite” (1927) şi al ,,Florilor de mucegai” (1931), care, peste trei ani doar, în 1946, va obţine Marele Premiu pentru Literatură. La rândul său, directorul ,,Gorjanului” era la curent cu mişcarea literară şi culturală a vremii, realizând desigur că ,,deţinutul politic” cu numărul 5624 era unul din scriitorii de frunte ai literaturii române, pe care critica literară îl socotea la un moment dat drept cel mai mare poet român în viaţă.
În 1946, Arghezi publică în ,,Adevărul” din Bucureşti celebrul articol „GORJIUL şi GORJANUL”, pe care Jean Bărbulescu, directorul-proprietar al publicaţiei târgujiene, îl reproduce în întregime cu o scurtă notă, considerându-l ,,o confesiune, care înregistrează totuşi în ea destinul unui om, pentru care s-au deschis cu dărnicie porţile atâtor temniţe.” Articolul ,,dezmorţeşte în noi vechi amintiri” – scrie Jean Bărbulescu în sus-menţionatul chapeau – fiind mărturia ,,aceluiaşi caracter”, scris ,,cu aceeaşi tărie, cu aceeaşi aleasă demnitate”…
Aflăm, aşadar, că în 1946 Arghezi continua să citească ,,Gorjanul” (care, de fapt, circula, la mii de abonaţi, în întreaga ţară, fiind recunoscut pe Federaţie, ca deţinând supremaţia în presa de provincie).
„Gorjanul” – cu informaţiile sale diverse, multe de interes local – îi aminteşte poetului de locurile şi oamenii cunoscuţi, în lungile zile de lagăr, revăzându-i aiurea ,,din cabanele lor de mucava la bucătărie, la ateliere, la zăbrelele porţilor interioare”: ,,Prin crăpături se zăreşte carul cu boi al ţăranului liber, pe şoseaua netedă, străbătută la pas cu copita şi opinca.”
Nu crede, scrie poetul, ,,să existe o instituţie mai eficace pentru educarea şi apropierea oamenilor ca puşcăria” – ,,arta de a guverna cu lacăt şi cu condeiul amorţit are nevoie de acest indispensabil adjutant.”
Între toate închisorile, de care îşi aminteşte incidental, prin asociere fortuită, lagărul din Tg.-Jiu ,,îmi e constant şi periodic prezent”. Publicaţia târgujiană vine să-i amintească, însă, cu plăcere, de sejurul său la Tg.-Jiu, ca ,,musafir temporar”, cum scria mentorul publicaţiei, referindu-se, într-o împrejurare, la starea de penitenţă la care erau supuşi internaţii politici.
Articolul din 1946 e scris cu sângele unei evocări dureroase, dar şi cu suflul unei amintiri plăcute:
,,La o săptămână, la două, poşta îmi aduce ziarul Gorjanul. Cum sunt şi eu o ţâră Gorjean, odată prin lagăr şi odată prin descendenţă, mă reped numaidecât să-l desfac. Am neamuri de Tudori la Cărbuneşti, pe care nici nu le cunosc. Dar mi-e dor de ele. Materialul ziarului mă interesează orişicum şi orişicând…
Directorul ziarului, d. Jean Bărbulescu, îl scoate de 23 de ani. E un personaj scurtac, bondoc şi un om de mare ispravă, de care mă leagă o ineluctabilă suvenire. Lua drumul adeseori până în închisoare. Mă aştepta în biroul comandantului, colonelul Leoveanu, – alt mare om cumsecade, – şi scotea din buzunarul paltonului, pentru deţinut, o sticlă de apă minerală. Clocea sub dop, de ani de zile, cel mai bun vin sau rachiu. La puşcărie, o picătură de drojdie e animatoare.
Ultimul număr al gazetei d-lui Jean Bărbulescu, care trebuie felicitat, descoperă şi un real talent de satiră strecurată. Semnătura «PICADOR» din articolul «O recenzie cu reflecţii digitale» e revelatoare.
Gorjul e sărac şi chinuit. Gorjul a dat pe Tudor Vladimirescu. Gorjul e viu. Gorjul gândeşte. Sus, Gorjule, sus…”
Articolul este semnat „T. Arghezi” şi apare în paralel, pe pagina 1, cu editorialul ,,Foamea” semnat de celebrul gazetar din epocă PICADOR, alias Vasile Rovenţa (,,Gorjanul”, dec. 1946).
Aceste rânduri sunt suficiente spre a ne lămuri asupra relaţiilor de reciprocă preţuire care se statorniciseră, în scurtul sejur târgujian, între Tudor Arghezi şi câţiva gorjeni de ispravă, printre care cu preeminenţă se distinge Jean Bărbulescu, – „cel mai mare gazetar al Gorjului”, cum bine îl evoca odată prof. Ion Mocioi, de la care generaţiile mai tinere de jurnalişti ar avea mult de învăţat, dacă ar consulta colecţiile celebrei publicaţii interbelice. (Va urma)
Prof. dr. Zenovie Cârlugea
