Personalităţi gorjene în tablete argheziene (VII)

205

Ep. VII a. Arghezi SOLDAT 1913O figură impresionantă de oltean din Târgu-Jiu, fiu de medic (care „a intrat în războiul de front, nu de biurouri” împreună cu unsprezece fraţi ai lui) este sergentul de marină Nicolae Răiculescu, pe care Arghezi îl cunoaşte în închisoarea de la Văcăreşti.

Militarul ce purta bereta de marinar, bandajat la piciorul stâng şi străbătând curtea închisorii în cârji, are 41 de ani „cu o tinereţe de treizeci”:

„Un om în uniformă străbate-n două cârji curtea închisorii. Piciorul stâng, bandajat voluminos pe labă, stă îndoit între cataligele de lemn pornite din subsuoară. Trei circoflexe de aur brodate pe mâneca stângă a tunicii ne fac să ne apropiem de el şi să-l întrebăm. Omul poartă o beretă de marinar şi vârsta de patruzeci şi unu de ani cu o tinereţe de treizeci; are o privire bine aşezată, în figura de-o bărbăţie tare şi tăiată în două de diagonala unei puternice mustăţi. Cu trei trese de rănit de braţ, prezenţa unui erou în puşcărie,- unde sunt mai mulţi, – ne miră. Îl acostăm cu o ţigară.
Să povestim liniştit şi pe scurt păţaniile autentice ale acestui om, care nu se plânge şi înfruntă împrejurările cu o bravură agresivă.”
Povestea vieţii lui e pe cât de dramatică pe atât de incriminantă faţă de autorităţile militare. Din doisprezece fraţi, nouă au rămas morţi pe câmpul de luptă. El însuşi a fost rănit, mai întâi, la mâna dreaptă („vindecată în exterior, dar estropiată pe dinăuntru”), a doua oară în piept, iar a treia oară s-a ales cu două răni grave la piciorul stâng:
„A luptat la Turtucaia, a luptat pe Valea Jiului, a luptat la Pietroşani şi a căzut la Mărăşeşti, în iulie 1917, pe ziua de 15. Are şase decoraţii: 1. Virtutera militară cl. I, 2. Serviciul credincios, 3. Luptă şi bărbăţie, 4. Avântul ţării, 5. Crucea serviciului sanitar, 6. Cordonul militar sârbesc.
Din batalionul de specialităţi de marină, comandamentul a construit o trupă de elită de uscat, o legiune transcarpatică; iată cum se găseşte un sergent de mare luptându-se în munţi.”
Pricina pentru care acest brav combatant a fost condamnat la trei ani închisoare „poartă o dată anterioară cu şapte zile căderii lui la Mărăşeşti” şi se referă la neîndeplinirea unui ordin bezmetic, pe care, dacă îl punea în executare, şi-ar fi împins la moarte camarazii de arme:
„Pricina pentru care a fost dat judecăţii acest brav, şi condamnat la trei ani închisoare, poartă o dată anterioară cu şapte zile căderii lui la Mărăşeşti…Era în pădurea nemţoaica, situată între Mărăcineşti şi Tecuci, când, pe la două jumătate noaptea, comandantul lui îi dete ordinul să invadeze linia inamică. Inamicul se găsea la opt kilometri distanţă, şi sergentul Răiculeanu, socotind timpul de atac, face atent pe ofiţer că se întreprinde o încercare necugetată şi că trupa nu va putea parveni la punctul de invazie înnainte de orele patru, în plină zi, când atacul ar fi fost o nebunie. Atacurile de asemenea natură se dau în plin întuneric, spune sergentul, la orele unu sau două din noapte. Repetându-i-se porunca, el refuză să se supuie ordinului «absurd». În locul lui a fost trimis un alt sergent, a cărui trupă fu într-adevăr «făcută praf» fără nici un folos. Răiculeanu e dat în judecata Curţii Marţiale, şi între acest eveniment şi data procesului, care avu loc la 17 martie 1918, el e grav rănit la Mărăşeşti…”
Epis. VII b. Serg. Raiculescu.10.VI.1942Procesul s-a judecat la o Curte Marţială din Dobrogea, în localitatea Chilia Veche, instanţă prezidată de comandorul Ciuchi, colonel de marină, care, povestea sergentul, „a băgat mulţi oameni în pământ”. Cu toate că apărătorii sergentului gorjean Răiculeanu fuseseră locotenenţii Izvoranu şi Chiriac, sentinţa a fost dată „fără deliberare”, de unde „protestarea injurioasă” a militarului în faţa instanţei:
„Stupefiat, sergentul Răiculeanu izbucneşte într-o protestare injurioasă, îşi smulge cele şase decoraţii din piept, le aruncă şi le carcă în picioare. Curtea, cu linişte, dă în judecată din nou pe Răiculeanu, pe care vrea să-l condamne la moarte. Intervin însă doi medici militari, care asistau la proces emoţionaţi, şi izbucnesc să facă din gestul sergentului un act de nebunie, şi din sergent un dement.
Condamnatul face cerere de recurs, care i s-a judecat azi, sâmbătă, 5 iulie 1919, de către Curtea Superioară de Justiţie Militară din Bucureşti. Până acum, el a stat un an şi jumătate la închisoarea din Galaţi, unde i s-a deschis rana piciorului, s-a complicat şi a gangrenat. Transportat la Văcăreşti în vederea recursului, i s-au amputat zilele acestea trei degete, însă fără succes; laba întreagă a piciorului va fi amputată.
Membrii Curţii Superioare s-au arătat mişcaţi de romanul sergentului Răiculeanu şi l-au invitat să şadă jos: o «favoare». Sentinţa Curţii din Chilia Veche a fost casată, şi sergentul retrimis în judecata altei Curţi. El e ţinut încă arestat…”
Iată cazul absurd şi tragic al unui combatant din Primul Război Mondial, cu mândrie pandură în sânge, victimă a unei instanţe reprezentată de ipochimeni galonaţi, de o incriminantă suficienţă în îndeplinirea actele de justiţie, transformate în simulacre marţiale…
Acelaşi sentiment de indignare şi solidară compasiune cu victima îl întâlnim în schiţa „Măria Nichifor”, în care Arghezi evocă viaţa oltencei gravide care, acuzată pe nedrept de furt de către stăpânii ei, este reţinuă în închisoare „nejudecată” şi, odată cu ea, în urma naşterii, „un copil fără mandat de arestare”. Procesul uitatei în arest se reia după un an şi jumătate, deţinuta fiind condamnată la cincisprezece zile închisoare. Dar mandatul de punere în libertate întârzie şi copilul moare, iar ea cu sufletul zdrobit şi bolnavă rămâne o fiinţă pentru care ziua năucitoare a eliberării nu mai are nici un rost.
Maria Nichifor aminteşte de „durda gorjeancă” din primele secvenţe ale romanului-poem „Cimitirul Buna Vestire”, tot un fel de fată în casă, dar pe când acolo umorul şi spiritul satiric vizează moravurile din casa profesorului conducător de doctorat, aici absurdul şi tragicul situaţiei trimit la ideea de umilinţă, batjocură şi abuz, săvârşite asupra coreligionarilor olteni, pe care pana lui Arghezi îi „răzbună” cu mânia acelui sentiment anunţat în mod programatic în „Testamentul” din 1927:
„Durerea noastra surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Şi izbăveşte-ncet pedepsitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşita la lumină din pădure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi,
Rodul durerii de vecii întregi”.
Zenovie Cârlugea

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here