Foarte sugestiv este, bunăoară, portretul lui DINCĂ SCHILERU (1846 –1918), acel „Moş Ion Roată al Gorjenilor” (trimis în Parlament pentru mai multe legislaturi), în care Arghezi vede întrupat spiritul gorjenesc, impus, mai ales, prin costumul aşa-zis schileresc, de unde şi cântecul oarecum emblematic al Gorjului străbun:„Foaie verde de trei boji,
Cine-a fost stăpân în Gorj,
Fost-a Tudor şi Magheru
Şi-a mai fost Dincă Schileru.”
Versuri la care se adăugau cu mare plăcere următoarele, auzite şi azi în cântecele lăutarilor gorjeni: „Aolică, neică Dincă, / Geaba ai casă de sticlă / Şi n-ai nici o ibovnică, / Că eu stau într-un bordei / Şi mai am vreo două-trei”.
Iată, surprins în linii esenţiale, portretul votiv al „superbului bărbat” şi „splendidului Oltean” numit de noi cândva „un lampadofor al gorjenismului”:
„Ei [boierii Craiovei, n.n.] se îmbrăcau ca la Paris, afară de Dincă Schileru, care nu renunţase la portul oltenesc integral, adaos cu o legătură de gât albastră de mătase, fluturată în trăsura cu muscal. Superb bărbat, Dincă Schileru! Şi splendid Oltean! Scris de sus până jos pe toată înălţimea spetelor lui, de dimie albă, fină, cu negre găetane de ibrişim, întortocheate în chirilice cusute cu meşteşug. El nu-şi lepădase nici betele ce-i înfăşurau de nenumărate ori rărunchii, pe intervalul pântecului dintre cioarec şi piept. Numai lipsa pistoalelor te oprea să te gândeşti că-i un haiduc găzduit la numitul pe franţuzeşte Hotel Boulevard”.
Spiritul gorjenesc – numit, deseori, şi „spirit pandur”, printr-o deja consacrată sintagmă – a devenit, în ultima jumătate de secol, o temă de meditaţie pentru etno-folclorişti, sociologi, filosofi, literaţi, artişti…
E vorba de o pecete inconfundabilă a mentalităţii oltene, care a fascinat şi incitat spiritele creatoare în definirea exactă a unui specific socio-psiho-mental.
În primul rând trebuie amintiţi oamenii de cultură care au intenţionat să identifice marca şi emblemele spiritualităţii regionale, diferenţa specifică a unui modus vivendi şi cogitandi – acea expresivitate coagulantă de forma mentis uşor de identificat în etno-folcloristica gorjenească, dar şi în opera unor genii de talia lui Constantin Brâncuşi şi Tudor Arghezi…
Pentru înţelegerea fondului de specificitate trebuie, mai întâi, să apelăm la cultura populară şi, în cadrul acesteia, ne-am putea raporta, bunăoară, la una din figurile reprezentative, personalitate marcantă în ceea ce priveşte portul popular gorjenesc, dar mai ales spirit civic în acţiune, conştiinţă reformatoare a statutului ţărănesc, într-o perioadă de mari frământări sociale, identitate inconfundabilă premergătoare Marii Uniri din 1918.
E vorba de celebrul DINCĂ SCHILERU, un fel de „Moş Ion Roată al gorjenilor”, militant de seamă al cauzei ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului nostru.
Dar, spre deosebire de pilduitorul personaj al lui Creangă, care dă o înaltă lecţie de morală civică spiritelor mărginite şi obtuze, Dincă Schileru exprimă un pragmatism eficace, căci, dincolo de personajul pitoresc pe care-l întruchipează ca „întemeietor” al portului gojenesc, el este, mai întâi de toate, un militant pe tărâmul cauzei ţărăneşti, un lider al ţărănismului luminat şi al emancipării acestei clase.
Puţini conjudeţeni ştiu că portretul lui Dincă Schileru – frescă în mărime naturală – poate fi admirat atât la schitul Locuri-Rele, cuib de vultur pe vârf de munte şi metoc al Mănăstirii Lainici, din defileul Jiului, cât şi la Şcoala generală din Bâlteni – în ambele situaţii se impune o urgentă operă de conservare.
Bravul ţăran (născut la 1846, la Schela şi mort la 21 mai 1918) făcea parte din categoria acelor ţărani luminaţi, înzestrat cu darul cuvântului şi cu duhul convingerii, ceea ce i-a permis să urce treptele ierarhiei sociale, de la ipostaza de consilier judeţean (1877) până la aceea de deputat al Gorjului în Parlamentul României (1881-1910), unde, coleg deci cu Mihail Kogălniceanu, C. A. Rosetti sau Vasile Lascăr, a devenit celebru printr-o oratorie sinceră, cu argumente disuasive, pusă în slujba cauzei ţărăneşti, militând pentru reducerea prestaţiilor şi impozitelor. Era conştient că gorjeanul locuieşte ţinutul „cel mai sărac şi pietros din regiune”, după cuvintele lui T. Arghezi, de aici solidaritatea lui militantă cu ţărani din multe localităţi, mai ales din partea de nord a Gorjului. Căsătorit cu frumoasa fată a lui Z. Cilibiu, din comuna Bâlteni (vezi fresca în mărime naturală a soţiei sale aflată pe holul Şcolii Generale din Bâlteni), Dincă Schileru, care, se ştie, a impus o linie specifică în portul gorjean (cămaşă ţesută în ochiuri, cojoc şi iţari cu volute – astfel apare în frescele menţionate), era, aşadar, o personalitate de seamă şi un gospodar cu ţinută exponenţială în rândul gorjenilor de odinioară.
Neîntrecut la hore şi de o vitalitate debordant-molipsitoare, chipul lui „neica Dincă” a devenit o imagine proverbială, generând, la rândul ei, în mentalitatea poporană, expresii referenţiale şi, desigur, un folclor pe măsură.
Ţăranul înstărit de pe Hărăbor, binecunoscut în salba de sate de la poalele Vâlcanului, se ocupase mai întâi cu negoţul de vite, după care devenise un întreprinzător foarte prosper, deţinând mai multe mori şi joagăre pe Valea Gilortului.
Ales preşedinte de onoare al Băncii „Victoria” din Bâlteni (satul soţiei sale), Dincă Schileru s-a arătat interesat şi de valorificarea unor bogăţii naturale, fiind, în acest fel, un pionier al industriei extractive în Gorj. Astfel, parlamentar fiind, el a adunat bulgări de cărbune risipiţi pretutindeni la Schela şi i-a dus la Bucureşti, convingând, în acest fel, pe Socec şi pe colegii parlamentari asupra acestei importante bogăţii naturale. Aceleaşi mostre de cărbune le-a dus la Londra, prezentându-le lorzilor, în parlamentul marelui regat britanic, reuşind, astfel, să atragă, în Gorj, investitori englezi. Aşa s-a deschis mina de antracit de la Schela, rămasă în exploatare până azi…
Aceleaşi resurse carbonifere (de astă dată lignit) a identificat în zona Rovinari, în punctele „Spuza” şi „La arderea”, numite astfel după muşuroaiele fumegânde…
Şi în ceea ce priveşte identificarea unor bogate resurse petrolifere (înainte ca savantul gorjean Ion Popescu-Voiteşti să alcătuiască harta grospecţiunilor geologice gorjene), numele lui Dincă Schileru capătă proeminenţă, căci, după căsătoria sa cu o fiică a Bâltenilor, el a săpat aici cele dintâi puţuri de ţiţei, scoţând din acestea, cu ajutorul scripeţilor, butoaie întregi de „aur negru” şi determinând astfel o intervenţie industrială eficace în zonă. Foarte interesantă este lansarea sa în viaţa parlamentară. Aceasta trebuie legată şi de apariţia, pe eşichierul politic, a Congresului Ţărănesc din Muşăteşti-Argeş, iniţiat de mai tânărul învăţător CONSTANTIN DOBRESCU-ARGEŞ (1856-1903), bun prieten al renumitului gorjean. Organul de presă al acestei formaţiuni politice era gazeta „ŢĂRANUL”, ce se tipărea la Piteşti (primul ziar de la noi pe probleme specifice) şi la apariţia căreia contribuise substanţial şi deputatul din Bâltenii Gorjului. Aici, la reşedinţa din Bâlteni, îi va avea ca oaspeţi pe fruntaşii ţărănişti din ţinuturile muscelene, vâlcene, teleormănene, mehedinţene. La 20 iulie 1882, la banchetul de la Bâlteni, se hotărăşte ca viitorul Congres Ţărănesc să aibă loc la Corbeni-Argeş şi se stabilesc însemnele steagului de luptă al mişcării ţărăniste.
În memoriile sale, fruntaşul ţărănist C. Dobreanu-Argeş, amintindu-şi de amploarea şi impactul popular al unor acţiuni de acest fel, preciza: „Pe la 20 ale lui iunie 1882, mişcarea ţărănească, începută în 1881, avu prima sa întrunire mai numeroasă şi în altă parte decât în Argeş.
Pentru că deputatul ţăranilor gorjeni intrase în mişcare cu mare zgomot şi se manifestase aşa de hotărât şi pe faţă, pentru o acţiune cât mai vie, era necesar ca o întrunire să facă Comitetul la Gorj, de unde să recruteze şi alţi membri, şi când intrarea deputatului gorjean în mişcare să fie publică şi solemn confirmată.”
La banchetul de la Bâlteni, liderul ţărănist argeşean anunţa şi programul mişcării: „renovarea claselor cârmuitoare ale oraşelor; formarea unei partide democratice rurale (…) şi a unei politici curat ţărăneşti; eliminarea cu totul a rămăşiţelor străine din sânul claselor noastre diriguitoare. Pentru a se ajunge la acest ţel trebuie ca ţărănimea luminată şi conştientă să-şi dea mâna, alcătuind un partid mare”.
Încă de la început formaţiunea ţărănească a lui C. Dobrescu-Argeş îşi propunea „ocuparea de săteni a celor 32 de scaune de deputaţi, date lor prin legea electorală.”
Un astfel de program îl animă, cu mult entuziasm, pe Dincă Schileru, care îşi declară totala adeziune faţă de ţelurile mişcării, ceea ce îl determină pe liderul argeşean să noteze în memoriile sale:
„Caracteristica gorjenilor ţărani este: fiecare se crede în stare a vorbi. Şi toţi vorbesc cald, entuziast şi convinşi. Gorjeanul de baştină e natură simţitoare, mândră de trecutul său, sinceră şi gata de luptă şi sacrificiu; sunt minunaţi. S-au înscris în mişcare cu toţii şi au promis a lucra şi a lupta solidari cu argeşenii.”
La 28/29 august 1882 are loc, la Corbeni-Argeş, Congresul Mişcării Ţărăniste, la care vin delegaţi din mai toate judeţele ţării. În fruntea delegaţiei gorjene se afla, bineînţeles, Dincă Schileru. Întrunirea, deşi a clarificat şi dezbătut probleme de interes major pentru cauză, a fost îndeaproape sabotată de poliţie. Chiar steagul mişcării din mătase verde, adus de Dincă Schileru de la Budapesta (se păstrează unul asemănător şi azi la Muzeul din Goleşti) a trebuit să fie îngropat în curtea casei de delegatul vâlcean…
Acest Congres Ţărănesc de la Muşăteşti (precedat de manifestări de amploare ce-au avut loc la Bâ1teni, Corbeni şi Nămăeşti) s-a destrămat repede datorită atât unor impedimente sociale cât mai ales supravegherii poliţieneşti, însă nu atât de meteoric a fost crezul fruntaşului gorjean pe tărâmul ţărănismului militant.
Legătura deputatului gorjean cu liderul ţărănist argeşean a rămas una de vie amiciţie, astfel că, în 1890, acesta participă, alături de înalte oficialităţi, la nunta lui C. Dobrescu-Argeş cu învăţătoarea Maria-Avida Poenăreanu. Celebră a rămas „cântarea” cerută de deputatul gorjean lăutarului vâlcean Ţugui, care „horea”, în atmosfera de mare veselie şi chef, cam aşa: „Aolică, neică Dincă,/ Geaba ai casă de sticlă,/ Şi n-ai nici o ibovnică./ Că eu stau într-un bordei,/ Şi mai am vreo două, trei…”
Dincă Schileru exprima, în întreaga lui făptură, un spirit de solidaritate cu clasa din care provenea (ca moşnean, din tată în fiu). În acest fel se explică marea influenţă pe care o avea asupra celor năpăstuiţi. La sfârşitul lui martie 1907, el este acela care reuşeşte să-i determine pe ţăranii strânşi la capătul podului de peste Jiu să renunţe la intenţia de a pătrunde în oraş, hotărâţi a merge la gară pentru a se deplasa la Romanaţi, „la revoluţie”. Dincă îi lămureşte pe ţărani că, la capătul podului, îi aşteaptă tunurile şi le dă câte 5 lei, spunându-le: „Duceţi-vă acasă, mă, şi lăsaţi revoluţia, că ăştia dau cu tunurile în voi!”
Într-un mod asemănător procedase popa Ilie Roşoga (deputat şi, mai apoi, senator), la Turburea şi în alte sate din sudul Gorjului, el însuşi unul din colaboratorii lui Dobrescu-Argeş, la crearea Partidului Ţărănesc (1895), desfiinţat în 1897, când liderului argeşean i se intentează un proces de bancrută. Acest „Moş Ion Roată al Gorjenilor” care a fost „neica Dincă”, atât de amintit în versurile populare mai ales în partea de nord a Olteniei, a fost primul ţăran român într-un parlament. Amintim aceasta azi, în condiţiile în care aşa-numita Lege a fondului funciar (în vigoare din 1991, cu repetate modificări) a fost dezbătută de bravul nostru parlament timp îndelungat, fără a se auzi de la tribună gânduri venite din mijlocul acestei clase, căreia, de fapt, i se adresase această lege…
În personalitatea lui „neica Dincă” găsim, aşadar, acea mentalitate insurecţională a spiritului pandur, izvorâtă dintr-un simţământ de justiţiaritate colectivă.
Găsim, de asemenea, vitalitatea unei rezistenţe sociale în timp şi, desigur, acea expresivitate de pitoresc etno-folcloric, un fel de reprezentativitate a unui model receptat ca atare de o colectivitate şi transmisă, ulterior, generaţiilor. Şi, dimpreună cu toate acestea, acea „noimă de aristocraţie” pe care un Tudor Arghezi o citea pe faţa gorjenilor (mai târziu, un Marin Sorescu va aprecia, într-o tabletă inspirată de la faţa locului, că, dacă olteanul e esenţă de român, atunci gorjeanul e spumă de oltean – o zicere atât de anecdotică în gravitatea ei!)
Amintirea lui Dincă Schileru se conturează, iată, într-o legendă vie şi productivă în datele ei esenţiale, capabilă să lumineze, dintr-un anumit unghi, complexitatea spiritului pandur şi mentalitatea gorjenească, într-un cuvânt pecetea diferenţierii regionale…
Arghezi nu putea rămâne, aşadar, indiferent faţă de amintirea Schilerului, „superb bărbat şi splendid Oltean”, în care vedea atât icoana unui spirit, cât şi specificul unei mentalităţi, pe scurt zis, acel „gorjenism” autentic, de care el însuşi era mândru, căci îl simţea în sângele său, pe linia ascendenţei paterne. (va urma)
Zenovie CÂRLUGEA
