S-a înțeles greșit că poetul ar milita pentru o întoarcere în trecut ”la satul pârcălăbesc” (Lovinescu), dezavuând orice idee de progres și civilizație. El însuși dezminte această impresie din care s-a născut ideea de „reacționarism” cu care a fost „gratulat” de fanii liberalismului absolut:
„Să nu se înşele nimeni; nu voim deloc a ne atinge de libertăţile câştigate odată, nu voim a ne întoarce îndărăt către privilegiurile sfărâmate de noi cu însăşi mâna noastră; nu cerem o reacţiune spre trecut, cerem însă stabilirea echilibrului care nu mai există pentru susţinerea intereselor vitale ale ţărei. Dacă nu voim atingerea libertăţilor noastre cetăţeneşti prin reacţiune, nu voim deopotrivă, păralizarea lor prin licenţa demagogiei. Noi, care am contribuit mai mult poate decât tribunii zilei la sfărâmarea despotismului de sus, declarăm astăzi franc, leal şi cu energie că nu voim a consolida tirania de jos”.
Eminescu nu putea a nu recunoaște și anumite „progrese” făcute de-a lungul marii guvernări liberale, ceea ce ne îndreptățește a crede că el vedea dincolo de orice partizanat politic, dincolo de conjuncturi, dincolo de orice interes personal sau de partid: „Este adevărat că guvernul în aceşti din urmă ani, mai mult decât în oricare altă epocă, a dobândit drepturi mai însemnate, o influenţă mai mare, prerogative mai considerabile”(Opere, XII, 1985, p. 17).
„Şi noi suntem liberali în marginile pe cari le permite armonia intereselor naţionale”
El însuși, mărturisește, e gata a se declara liberal, dar un liberal care înțelege ideea de progres și civilizație în strânsă legătură cu „trebuințele” naționale, în armonie cu „interesele naționale”: „Şi noi suntem liberali în marginile pe cari le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită” (Opere, XI, 1984, p. 52).
Dezvoltarea după model occidental a sistemului instituțional nu e negată de vreme ce el cere „armonizarea” acestora cu realitățile românești”. Altfel, vorba poetului, „vom pierde încă multă vreme pentru a împle formele civilizaţiunii pe care le-am împrumutat, dar ele trebuie împlute, nu nimicite” (Opere, X, 1989, p. 167).
Pentru a readuce poporul la un mod de viață sănătoasă, pentru a recâștiga încrederea cetățeanului, pentru a consolida ideea de stat și democrația reală, este nevoie de un „guvern onest” și de o „administrație onestă”, eliminându-se astfel „neîncrederea” generală în idei înșelătoare, în doctrine mincinoase, în oameni versatili și neserioși:
„Numai un guvern onest şi o administraţie onestă sunt în stare a readuce poporul la ideile sale de drept, a-i reda creşterea şi maniera de-a vedea pe care i-o dăduse în trecut statornicia datinei sale juridice şi simţul său de echitate, nutrit de biserică şi de lege” (Opere, XIII, 1985, p. 125).
Criticând atitudinea „defensivă a Guvernului român „în cestiunea Dunării”, Eminescu amintește de intenția lui Traian care „voia să stabilească ordinea și să așeze un strat de cultură omenească la gurile Dunării”, imperativ reamintit contemporanilor săi: „Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării, aceasta e singura misiune a statului român și oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmașilor și calcă în picioare roadele muncei străbunilor noștri.” (Misiunea noastră ca stat, 2 noiembrie 1879).
Citit în această cheie, actualitatea lui Eminescu nu mai trebuie demonstrată, căci vine de la sine și se pliază firesc pe realități, de atâtea ori mereu nouă și surprinzătoare. Între marii români ai neamului nostru, Eminescu rămâne primus inter pares. Nu sunt acestea deloc cuvinte de complezență ci convingeri mereu provocate atât de contexte geo-politice cât și de realități românești. De aceea chiar cu această „carte de identitate” putem păși în Europa națiunilor demni și cu mândria daco-românității în sânge. Sunt adevăruri care există dincolo interese și conjuncturi, iar a nu le vedea și înțelege este mai mult decât o suficiență provocatoare. Da, cu Eminescu, care scria de „intrarea României în concertul european”, suntem în Europa și în miezul fierbinte al evenimentelor…
EMINESCU și „instinctul adevăratului înțeles al istoriei”
De pretutindeni, geniul lui Eminescu (despre care Titu Maiorescu scria încă din 1889, în Eminescu și poeziile lui) este și rămâne puternic, expresivitatea creației poetice fiind, sub acest aspect, eponimă. Nu mai puțin dacoromânismul său manifest, dincolo de a friza o xenofobie naționalist-îngustă, rămâne o continuă provocare, atât în ceea ce privește specificitatea mitografiei naționale cât mai ales prin definirea spiritualității românești în contextul universalității creatoare.
Nicolae Iorga, care dedicase un capitol întreg poetului în care vedea „Expresia integrală a sufletului românesc”, a definit destul de exact raporturile poetului cu istoria, în lumina unei profunzimi de sentiment și cuget românesc:
„Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei…” (Istoria literaturii româneşti contemporane, 1934).
Zenovie Cârlugea
