Perfecţiuni episcopale în România (XX)

109

bisericaÎn ortodoxie lumea nu se împărtăşeşte sau se împărtăşeşte foarte rar şi de multe ori fără pregătiri reale şi de conştiinţă şi solidaritatea religioasă din această pricină este defectuoasă şi de aci şi slăbirea solidarităţii sociale-pe care o trăim mai ales noi cei de azi-de atâtea ori- atât de dureros.

Pentru înlăturarea acestei crize-cu punct de părere- că preotul trebuie să devină cât mai grabnic misionar al parohiei lui, adică să părăsească stăpânii la care de nevoie de cele mai multe ori slujeşte azi şi care sunt atât de siluitori încât nu-i mai lasă nici avânt nici vlagă, nici vreme să-şi slujească stăpânul lui firesc- din care pricină obştea creştină se risipeşte pe lângă jertfelnicele noastre şi uită pe Mântuitorul Iisus Hristos. Dar solidaritatea aceasta spirituală din care trăieşte solidaritatea religioasă, pe care la rândul ei se zideşte solidaritatea umană în cadrul naţional şi social, are prelungiri dincolo de realităţile lumii acesteia supuse atâtor mărginiri şi nimiciri, în acea misterioasă solidaritate cu morţii fără de care omenirea ar fi lipsită de continuitate şi de putere creatoare. Ei bine, cultul creştin în latura aceasta, este întradevăr neîntrecut. Cultul morţilor cu zile anume statornicite pentru slujire şi evocare sobornică şi de la care, nu se sustrage mai nicio conştiinţă creştină poartă gândul şi simţirea noastră în lumea existenţei în ce ne-au lăsat-sufletul lor, după ce li s-a topit în praful trupului din care s-a zidit cândva şi trupul nostru. Amintirea poruncilor şi a virtuţilor lor este un moment de superioară umanitate-iar ce putere de solidaritate sau de solidarizare şi de pilduire socială cuprinde acest moment, pomenirea eroilor, instituită acum 86 de ani dovedeşte îndeajuns pentru fiecare din noi. Nu mai vorbim de cultul sfinţilor care este cultul virtuţilor cu care ne solidarizăm prin aspiraţie şi pe care ne silim să le întrupăm în noi. Aşadar atât în sens ”latreutic” şi sacramental cât şi în sens ”didactic”, cultul creştin este una din cele mai clasice forme ale solidarităţii spirituale şi prin urmare unul din cei mai esenţiali factori ai solidarităţii sociale. Cultul creştin este în acelaşi timp înveşmântarea idealismului omenesc în odăjdiile pietăţii pentru a face din sufletul plin de ideal dar plin în acelaşi timp şi de conştiinţa inferiorităţii lui, ca prizonier al materiei, un cuib de virtute prin puterea sfântului Duh care dă libertatea. Şi atunci ce solidaritate mai vie, mai rodnică şi mai ideală se poate închipui în această lume în afară de solidaritatea virtuţilor? Prin cuvânt, prin act şi prin simbol cultul creştin este o temelie trainică de viaţă morală adică de superioară viaţă socială. Cultul ortodox este cel mai comunicativ dintre toate cultele creştine. Păstrând toate formele lui primitive autentice el este astfel şi expresia solidarităţii ortodoxiei-peste toate veacurile şi peste toate schismenele. Dar în perfecţiunile episcopale din România Cultul Creştin Ortodox e şi creator de democratic în cel mai frumos înţeles al cuvântului. Şi azi când se vorbeşte atât de mult şi pe tonuri-uneori cu ameninţări de furtună- alteori cu tremurături teatrale în glas şi cu atitudini de extaz de democraţie pe baza solidarităţii umane- pe baza egalităţii aceleia mecanice a moştenirilor firii noastre- atât de inegale totuşi chiar în începuturile lor- cultul creştin este un sincer şi potolit creator de ordine democratică superioară, deoarece în faţa Sfintei Evanghelii, rangurile sociale îşi părăsesc falsa lor solemnitate şi ridicolele lor deşertăciuni.(urmează).

Preot iconom Alexandru Eug.Cornoiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here