Perfecţiuni episcopale în România (XVII)

163

biserica-din-ribita-(6)Pentru împărtăşirea crezului şi pentru afirmarea aceloraşi idealuri etice şi perfecţiuni episcopale-obştea creştină se convoacă în sobor, topind în valul uriaş de rugăciune,în care sunt concentrate toate puterile spirituale ale comunităţii, un suflet care nu poate fi decât în cel mai înalt grad solidar în toate manifestările vieţii lui ori de ce ordin ar fi ele.

Creştinul se găseşte în bisericile închinărilor lui corporative, în faţa aceloraşi icoane, mijloace superior umane de plasticizare şi de sensibilizare a ideii morale şi sociale şi în faţa lor se realizează acea solidaritate administrativă episcopală-care este temeiul pe care zideşte de milenii, zi de zi, sufletul, sufletul constructiv şi creator al tuturor neamurilor lumii. De pildă, la auzul cântării axionului care înfioară întreaga creştinătate prin armoniile unei adoraţiuni conştiente, identice şi tot atât de vii chiar dincolo de schismele confesionale, sufletul omenesc-nu risc să afirm chiar al celui păgân, îngenunche covârşit de unda spirituală care se revarsă asupra lui înviind energii şi gânduri de viaţă superioară. Astfel, din lumea mozaicului rigid şi a mahomedanismului tenace, avem atâtea dovezi de abdicare în faţa misterului auharistic creştin care înmoaie prin însăţi firea lui, mai presus de cuget şi de grai, inima umană, oricărei ideologii teologice şi-ar fi robit ea ascultarea şi lucrarea. Perfecţiunilor episcopale în solidaritatea religioasă a cultului creştin care poate fi definit fără greş, ca o dramă a virtuţii creştine pe drumurile ei de izbândă şi în momentele şi episoadele centrale ale lucrării ei morale şi spirituale. Cultul creştin în arhitectură are materializarea zidirii vieţii în sens spiritual. Forma corabiei pe care o au aproape jumătate din bisericile ortodoxe simbolizează lupta dârză a sufletului cu valurile vrăjmaşe ale lumii, în ceiace ea are mai ostil pentru virtute. Dar corabia are şi înţelesul că în lumea aceasta de care se leagă uneori atât de nedeslipit fiinţa noastră omenească, noi suntem totuşi numai plăpânzi navigatori spre tărâmuri neştiute şi nezărite, dar spre care ne îndrumăm fără împotrivire-căci ele sunt limanurile idealurilor supreme în această lume, ale vieţii omeneşti. Intrat în această arcă a certitudinii supreme care este biserica, poporul trebuie să se simtă sigur de isbândă în lume căci la cârma ei stă Mântuitorul Iisus Hristos în chipul preoţiei statornic, potolind vârtejurile şi valurile furtunilor şi patimilor. Ce formulă academică smulsă de pe pagini chinuite de cărţi, poate sfărâma această solidaritate care lipseşte compact energii care altfel ar fi rămas destrămate, sterpe şi izolate într-un individualism bolnav. În faţa cărei puteri din lume stă poporul strâns sub flamura sfintei Evanghelii, atât de smerit şi de unitar, cum stă în clipa când preotul iese cu sfinele Daruri ce se vor preface în curând în trupul şi sângele lui Hristos-Dumnezeu? Miraculos, acum categoriile sociale dispar şi în haosul creştin stau numai suflete care palpită de dorul lui Iisus Hristos. Iar sub fâlfâirea procoveţilor se întind la pământ trupuri care nu mai pot găsi niciun motiv de egoism şi trufie în fiinţa lor strivită de nevolnicii fără altă nădejde decât aceea care se leagă de isbăvirile Mântuitorului Iisus Hristos.(Urmează).

Preot iconom Alexandru Eugen CORNOIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here