Perfecţiuni episcopale în România (XVI)

107

Biserica interiorFără doar, şi poate, dacă solidaritatea socială a Cultului Creştin în perfecţionarea episcopală face sufletul „să fie viu” în lumea aceasta apar, două soiuri de solidarităţi – corespunzând celor două puteri fundamentale ale fiinţei noastre: spiritul şi materia, solidaritatea spirituală şi solidaritatea materială.

Ele sunt bazate pe ereditate nu în sensul restrâns al cuvântului, de la generaţie la generaţie, ci în acel vast înţeles cosmic de la Creator până la ultima creatură în ordinea spirituală şi de la primul om la cel din urmă, în ordinea corporală.
Ereditatea spirituală este temeiul solidarităţii spirituale. Ereditatea corporală este temeiul solidarităţii fizice. Amândouă aceste eredităţi în cadrele vieţii naţionale, alcătuiesc baza solidarităţii naţionale şi sociale, idealul cultural, politic şi chiar cel economic al unei societăţi, îşi au aşezat ca pe nişte temeiuri de granit, fiinţa lor pe această solidaritate. Există însă şi o altă solidaritate, prin excelenţă spirituală acare stă esenţial la temelia celorlalte solidarităţi sociale. Ne gândim la solidaritatea religioasă. Solidaritatea religioasă este expresia sufletelor închinate aceluiaşi ideal de viaţă pe temeiul aceloraşi certitudini de conştiinţă episcopală.
Solidaritatea aceasta, nouă şi ciudată pentru mulţi este însă o realitate peste care n-au putut trece toate concordatele diplomatice oportuniste şi pe care n-am putut-o frânge toate opresiunile regimurilor laicismului din toate vremurile cunoscute de istorie. Căci solidaritatea religioasă este solidaritatea conştiinţelor creatoare în ordinea morală, adică a conştiinţelor creatoare şi în ordinea culturală şi în ordinea economică – a lumii. Solidaritatea religioasă creează fraternitate umană; şi nu numai în cadrele stricte ale naţionalităţii şi chiar în acele vaste cadre ale umanităţii, căci ea pune în ison unic atât cugetarea cât şi simţirea omenească cu ajutorul acelei puteri autoritare şi fără contestaţie, care este spiritul conştient de mărginirile lui dar şi de capacitatea lui fără hotar. Ei bine, perfecţiunile episcopale, în acest sens, cultul creştin creator de solidaritate religioasă este şi un minunat factor de solidaritate socială. Ne vom încerca acum să cercetăm în parte prin ce măsură solidaritatea se poate identifica şi cu solidaritatea socială pe care atâţia din cei ce suflă cu trâmbiţele teoriilor sociale cred că au inventat-o formulând ingenioase statute de solidaritate economică, pentru uzul „proletarilor” cu sau fără drept de a se numi proletari.
Astfel, cultul creştin este forma celui mai ideal şi mai creator comunism – termen, atât de degradat, din nenorocire, în zilele noastre – de exploatatorii tuturor ideilor prinse din văzduh fără ca ele să fie îndeajuns mistuite de minte, şi fără ca ele să fie spiritualizate de conştiinţă, cultul creştin este, zic, forma celui mai ideal şi mai creator comunism – pe care îl vom numi comunism spiritual. (Va urma)
Preot iconom Alexandru Eugen CORNOIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here