Munca enciclopedică în perfecţiunile episcopale dovedesc naţional şi universal că egoismul nu este inerent naturii umane, ci el este un produs social-istoric generat de condiţiile de exploatare şi exprimă alienarea individului cu interesele sale personale. De o astfel de impulsiune agresivă, egoismul nu se va putea părăsi.
Dezarmarea lui de o astfel de agresivitate nu se va putea îmdeplini niciodată în omenire, decât aşa cum s-a mai împlinit odată, şi anume prin pătrunderea în fiecare suflet de om a înfrânării de sine şi a lepădării de sine, care s-au dovedit a fi singurele mijloace prin care egoismul se poate normaliza şi pune sub comanda altruismului, pentru binele şi personal şi public. Fără reţeta aceasta, dată numai de creştinism, dacă nu copii, dar în tot cazul nepoţii sau strănepoţii de astăzi vor ajunge la sigur să se certe şi să se muşte precum câinii între ei: căci chiar de am admite că ştiinţa şi politica se vor converti la adevăratul altruism umanitar, concurenţa dintre oameni însă, care se înmulţesc la infinitul brâncuşian, nu are să mai înceteze în veac; şi fără virtuţile personale ale înfrânării şi lepădării de sine, concurenţa aceasta nu se va putea cu nici un preţ moraliza şi umaniza. Iată, clerul din toată lumea civilizată de azi, problema pe care o avem de dezlegat de astă dată în omenire, şi mai ales la noi în perfecţiunile episcopale din România. Ne trebuie o reţetă duhovnicească; şi ea constă din înarmarea fiecărui suflet cu cele două virtuţi de mai sus, fără de care şi cultul divin, şi munca astorală şi talentul, şi cărturărismul cel mai zgomotos şi chiar celelalte virtuţi, rămân cu siguranţă trude şi valori deşarte, bune numai ca să ne momească cu o încredere şi o linişte stearpă şi să ne deturne privirea de la adevărata problemă şi de la adevăratul pericol. Cum vedem, problema nu e grea, dar trebuie voinţă. Sus, deci cu toţii, de la mic la mare, prin inimi şi voinţă, că e pericol şi criminal să mai stau şi de aici înainte, cum s-a bănuit până acum. Ne vor ucide cu pietre ca pe atei, însăşi popoarele creştine, cărora le-am paralizat pentru iubirea de noi atât idealul credinţei cât şi misticismul din suflet ce ne-au încredinţat şi cu care s-au putut înfăptui pe pământ, când creştinii au avut, căpetenii zeloase şi conştiente de chemarea lor, adevărate modeluri de viaţă episcopalo-cerească.
