Perfecţiuni episcopale în România (X)

189

Isus HristosÎn “oglindă şi nu în ghicitură” luptele pentru perfecţini episcopale le-am întâlnit în creştinism întemeiate nu numai pe învăţături, ca la filosofi şi la oameni politici, ci mai ales întemeiate pe virtuţi şi pilde personale ale acelora care le propovăduiau, cum şi pe minuni la început, ei le-au cedat, înlesnindu-le celor ce crezuseră în Iisus Hristos o nouă întocmire socială, despre care, iată ce ne spun faptele Apostolilor: “că inima şi sufletul celor ce crezuseră(în Mântuitorul Hristos), era unul; şi nimeni nu zicea că dintre averile lui este ceva al său, ci erau toate în deobşte…

Şi nimenea nu era lipsit între ei, căci toţi care aveau ţarini sau case, vânzându-le aduceau preţul celor vândute. Şi-l puneau la picioarele Apostolilor, şi se da la fiecare, după cum fiecare avea trebuinţă” cap.IV,V.32,34 şi 35. Oglindită puterea învăţăturilor şi a pildelor şi a minunilor creştine prin urmare, egoismul se domolise până a se pune fără împotrivire sub comanda altruismului şi a conlucra cu el la organizarea unei societăţi omeneşti ideale, în care “al tău” şi “al meu” deveniseră cuvinte ghicite şi fără rost. Din nenorocire însă, lucrurile nu se putură menţine aşa prea multă vreme chiar în societatea creştină, pe care politica a pus în scurtă vreme stăpânire, bineînţeles cu veneratic şi cu multă sfială la început, dar cu tot egoismul păgân înrădăcinat ca întotdeauna, în mădularile ei.

Uimite de prefacerile sufleteşti şi sociale, pe care creştinismul le opera chiar în putregaiul din cadrele lor de pe atunci, clase sociale suprapuse din imperiul roman începuseră să simpatizeze creştinismul foarte devreme: şi faima lui ajunse în curând până la Curtea Cezarilor. Atras de frumuseţile şi de nobleţea îngerească a societăţii creştine, şi mai ales impresionat sub raportul politic de marile cuceriri creştine din corpul statului, împăratul Constantin cel Mare, declară societatea creştină, prin edictul împărătesc de la 313 d.Hr. de biserică liberă şi chiar privilegiată în stat.
“Opera providenţială”, strigară atunci într-un glas creştinii din toate laturile lumii: şi împăratul Constantin cel Mare deveni sfânt.
“Opera nenorocită”, aveau însă să constate toate veacurile de atunci şi până azi ale sfintei noastre Biserici creştine, căci Constantin cel Mare, desigur fără să vrea, a introdus din nou egoismul, aşa păgân, cum era pe atunci, în lumea creştină şi într-adevăr, deodată cu edictul acesta, a încetat şi selecţiunea creştină, adică venirea la mângâierile sfintei cruci numai a celor dispuşi la înfrânarea şi la lepădarea de sine, cum fusese până la edictul acesta de la Milan; şi au început să pătrundă în lumea creştină, recrutată până atunci numai prin setea de ideal şi de Domnul, şi cei care din interes voiau să se pună bine cu Curtea Imperială, care devenise creştină, cum şi cei ce priveau noua credinţă ca pe o simplă modă a vremii, care trebuia adoptată de ochii lumii.
(va urma)
Preot iconom Alexandru Eug. Cornoiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here