Perfecţiuni episcopale în România (VI)

În duh şi adevăr, intuiţia trainică şi mistică sau vogă, după cum grăia odinioară o voce episcopală vartolomeică, dar de-a pururi nepotolită, omul s-a simţit stimulat şi atras de când e pe pământ, către un model de viaţă şi către un stăpân al conduitei şi al rostului pe pământ, pe care el şi le-a căutat aproape dintr-un început dincolo de timp şi de spaţiu, adică mai presus de lumea văzută.

Prin acest ideal, deci şi prin această facultate sufletească, care sunt atât de strâns legate între ele prin însăşi construcţia organică a fiinţei omeneşti, preoţimea şi biserica oricărui popor devin singurii factori de elită, pentru educarea şi împuternicirea vieţii popoarelor, întrucât numai ei pot mânui uneltele sufleteşti prin care se lărgesc dintr-o dată, şi viaţa şi câmpul idealului şi al destinelor ei. Prin idealul acesta de neajuns al credinţei şi prin misticismul acesta sănătos şi de nepătruns al sufletului, aceşti factori, adică biserica şi preoţimea, predispun omenirea la sforţări cu orizonturi mult mai înalte în duh şi adevăr şi mai largi, decât cele ale preocupărilor obişnuite ale vieţii, care îi sporesc într-una puterea şi îi cresc necontenit vitalitatea şi superioritatea sufletească, cu dovezi şi argumente fără replică în perfecţiunile episcopale din România şi de pretutindeni. În istoria omenirii, concluzia practică şi naturală a unei astfel de constatări este desigur, ca acolo unde popoarele nu sunt la înălţime, ca vitalitate şi ca superioritate de suflet, vina cea dintâi poate fi a preoţimii şi a bisericii acelor popoare, care au „neglijat”, n-au ştiut sau n-au voit să folosească cele două motoare, pe care Dumnezeu şi natura li le-a dat în mâini sub forma sufletească, adică fără termen de timp şi fără mărginire de spaţiu, cum sunt idealul credinţei şi misticismul sufletesc. Trăim sub imperiul libertăţii de conştiinţă şi suntem, ca atare, datori să luăm conştiinţă cei dintâi, noi, cei bisericeşti de azi şi de mâine, căci ea ne lămureşte, cum vedem, şi asupra puterilor putem să dispunem oricând vrem noi, şi asupra datoriilor şi a grelelor răspunderi care ne apasă pe umeri, faţă nu numai de Dumnezeu, dar faţă de însăşi popoarele, care ne-au încredinţat, ca lui Isus Mântuitorul, viaţa şi destinele lor. Această chemare trebuie să devină o concluzie pentru Biserica şi preoţimea creştină de pretutindeni, şi cu deosebire de la noi din România, cu perfecţiuni episcopale. (Va urma)