Perfecţiuni episcopale în România (IX)

În curgere meditativă şi teologică s-ar putea explica şi desfăşura pronosticul în erupţia aceasta uriaşă a egoismului omenesc spre perfecţiune episcopală pentru fiecare din noi nativ şi organic, ca unul ce intră după rânduiala lui Dumnezeu, în constituirea şi chemarea firească a fiinţei umane.

Astfel, în constituirea fiinţei omeneşti, egoismul intră ca un rol permanent şi fundamental de care depinde neasemănat de mult valoarea vieţii, şi anume cu rolul de a-i imprima omului impulsiunea, adică un fel de constrângere mecanică, pentru a-şi afirma personalitatea şi pentru a-şi asigura existenţa individuală. După cum vedem, egoismul nu este în om o simplă meteahnă occidentală, de care omul să se poată feri şi de care să se poată desface când vrea şi cum vrea; ci este un element constitutiv al firii omeneşti, căruia Dumnezeu însuşi i-a încredinţat un serviciu fundamental al vieţii. Ca atare, el e tot aşa de prezent în noi ca şi sufletul nostru, şi e tot atât de rezistent, ca şi legile firii, şi e tot atât de impulsiv ca şi toate celelalte trebuinţe fiziologice ale vieţii pe care el chiar le întrece cu mult prin prezenţa, prin persistenţa şi prin amploarea sa. Mulţumită unei astfel de înzestrări organice, egoismul, nu numai că nu se poate dezrădăcina din firea omenească, dar nici măcar nu se poate reţine în limitele lui normale şi în rolul lui natural de strejar al personalităţii şi al existenţei individuale, decât foarte greu. Izbânda şi dominaţia lui bunăoară din vremurile noastre, este cea mai evidentă dovadă, pe el însuşi o aduce despre vitalitatea lui viguroasă şi dominantă, şi pe care nimeni nu i-o mai poate tăgădui. Şi într-adevăr, silit de creştinism să reintre în limitele lui normale şi în rolul lui natural, din care se desfăcuse pe tot timpul epocii păgâne, când de asemenea el putuse trona în omenire ca un adevărat monarh absolutist, egoismul ne revine din nou de la evul mediu încoace, chiar mai tânăr şi mai plin de putere de cum îl cunoscuseră păgânii. De limitele lui normale şi de rolul lui natural, creştinismul îl legase, de cum a apărut cu două lanţuri de natură sufletească, adică cu două virtuţi, capabile nu numai de a-l domoli şi de a-l face util omenirii, dar capabile de a-l absorbi şi preface în însuşi contrariul său organic, care e altruismul. Cea dintâi dintre aceste virtuţi este înfrânarea de sine, iar cea de-a doua, care îi urmează acesteia ca o completare şi ca o desăvârşire a ei este lepădarea de sine. Dat pe mâna acestor două virtuţi, egoismul s-a văzut silit să se lepede dintr-o dată şi de trufie, şi de lăcomie şi de desfătare şi de bunul şi exageratul trai, şi să devină potrivit preceptului Mântuitorului Hristos „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, un adevărat criteriu de altruism şi de virtuţi superioare ca întocmiri de perfecţiuni socio-episcopale.