Sacră şi cu perfecţiuni episcopale, noua învăţătură creştină răsturna o ordine de lucruri şi o mentalitate, pe care se sprijinea antichitatea şi când predicarea evangheliei trece dincolo de iudei şi începură să se fondeze comunităţi creştine şi în centrele mari ale imperiului roman, opoziţia autorităţilor de stat se manifestă sub forme de persecuţii îndreptate asupra învăţăturii, asupra persoanelor şi asupra averii celor ce urmau şi care în curs de 300 de ani au îmbrăcat forme de o brutalitate pe care o întâlnim în istoria vieţii altor religii.
Oricare ar fi fost motivul acestei de prigoană, e fapt sigur că creştinismul se răspândise în inima imperiului din epoca apostolică şi cercetările arheologice confirmă cele relatate în mod sumar de Corneliu Tacit (54-117) de C. Suetonius (75 – i60), arătând că femei şi bărbaţi din înalta aristocraţie romană trecuseră la noua învăţătură. Mormântul Pompomei Gracina, soţia lui Plantius, generalul împăratului Claudiu (41 – 54) ca şi alte morminte fac dovada până la evidenţă a curajului sf. apostoli şi a izbăvirii lor. Catacombele săpate cu o răbdare de fier pe o întindere de 1000 km lungime şi de 246 ha lăţime sub Roma, au fost la început loc de întâlnire pentru a se instrui cei dornici în tainele doctrinei creştine, loc de întâlnire, de închinare şi de cult şi apoi locaş pentru veşnica odihnă a trupului. Mulţi împăraţi romani, fie pentru interese politice, fie de multe ori şi din cauza temperamentului lor, nu continuară cu represaliile antecesorilor. În aceste răstimpuri, reprezentanţii noii învăţături, părinţii bisericii – se putură mişca mai în libertate. Distinsa literatură creştină capătă curaj să atace problemele de bază ale creştinismului şi să le înfăţişeze publicului fără teamă, să combată pe păgâni pentru nelegiuirile lor şi să fixeze o organizaţie şi o ierarhie în biserica cea nouă. Minunatul gen apologetic şi expunerile de doctrină ale lui Athenagara, Tertulllion, Ciprian, etc. coincid cu domeniile unor împăraţi şi mai nestingherită. Acum apar perfecţiunile episcopale şi presbitenii erau slujitorii bisericii şi dascălii credincioşilor, iar bisericile mutate din ascunzişurile catacombelor, în case de rugăciuni şi în bazilici rămase acum pustii – deveniră lăcaşuri de învăţătură creştină şi a simbolului de credinţă împărtăşită prin scrieri şi prin viu grai, aşa cum reieşa din Sf. Evanghelie, ca cele dintâi izvoare de luminare şi de încălzire a sufletului. Apoi, după Sf. Evanghelie, Faptele şi Epistolele Apostolilor înspre anul 130, apar dascăli apostoloni, care încearcă să explice în cadrele moralei creştine, care sunt căile vieţii, ce stau deschise înaintea fiecărui muritor. Aici stă scris! În faţa noastră stau calea vieţii şi calea morţii, calea învăţăturilor înalte şi calea păcatelor capitale, cu îndrumări asupra necesităţii credinţei, asupra postului şi înfrânării. Şi astfel, încetul cu încetul, literatura s-a îmbogăţit să servească la luminarea credincioşilor. Pentru că primirea la creştinism trebuia să fie precedată de o pregătire serioasă şi de o schimbare a vieţii probată prin fapte şi acţiuni împărţite în timp de catehizare pe clase. (Va urma)
