Da. Pentru creştinism, căsătoria şi familia născută prin ea, e de obârşie divină; femeia nu este mijloc de plăceri, ci scop în sine, este purtătoarea unei misiuni divine, pe care nu şi-o poate îndeplini decât alături de soţul ei, de care va trebui să se simtă legată, nu numai în viaţă, ci şi dincolo de mormânt.
Pentru că din înţelesul dat familiei, urmează de la sine şi fixarea rostului vieţii în importanţa educaţiei. În această privinţă, noua religie, aduce un principiu care stă în cel mai evident contrast cu idealurile lumii vechi. Aceasta fixa scopul vieţii,- zice Paulsen-în perfecta dezvoltare a forţelor naturale şi a talentelor înăscute în om şi punerea lor în serviciul vieţii actuale şi a plăcerilor ei, şi de aici urma pentru lumea veche, ca o necesitate firească, dezvoltarea şi punerea în valoare a forţelor intelectuale prin cultură şi filosofie. Creştinismul primitiv, fără a privi cu dispreţ sau a condamna cultura în sine, găseşte purificarea vieţii în faptele de voinţă, în uciderea în noi a instinctelor, care împiedică drumul liber al spiritului şi care îi taie aripile spre a nu se putea înălţa până la cer. ,,Unde este înţeleptul-zice sf.ap.Pavel către Corinteni(i Cor 120). Unde este cărturarul, unde este întrebătorul veacului acestuia? Oare n-a făcut-o Dumnezeu nebună înţelepciunea veacului acestuia? Creştinismul n-a câştigat marea victorie a îndreptării lumii prin ştiinţă şi filozofie. În sărăcie şi în înfăţişarea sărăciei cu duhul, el a învins lumea prin crearea unei vieţi morale purificate prin credinţă. Nu frumosul, nici utilul, ci moralul este factorul hotărâtor. Criteriul pentru aprecierea valorii vieţii. Creştinismul nu este adversar nici al ştiinţei, nici al artei; dar ştiinţa şi arta păgână creiaseră o lume plină de păcate, lipsită de idealuri superioare şi preocupată numai de plăceri şi de năzuinţe josnice. Virtuţile lor chiar-chiar, sunt pentru creştinii vieţii strălucite- splendida- vitia,- căci neavând virtutea, isvorul în credinţă în Dumnezeu, devine mijloc de mândrie pentru cel ce o săvârşeşte şi de umilinţă pentru ceilalţi oameni. Ştiinţa ca si arta sunt isvoare de înălţare a vieţii; creştinismul a cunoscut valoarea lor, dar le-a măsurat importanţa după aceleaşi criterii etc. Isvorul credinţei şi al ştiinţei au stat la îndemâna creştinului totdeauna. Pentru creştin, natura e opera lui Dumnezeu, pusă la dispoziţia lui, s-o cunoască, s-o cucerească şi să şi-o facă folositoare; cu aceasta, ştiinţa e o necesitate de viaţă pentru fiecare, cu alte cuvinte, ea are un fundament religios, e o datorie morală pentru fiecare. Câtă vreme Creştinul vede în natură revelaţia lui Dumnezeu însuşi, ştiinţa şi arta sunt de obârşie divină; credinţa în Dumnezeu şi admiraţia operii sale pot fi deci isvoare de idealuri şi pot promova înflorirea ştiinţei şi a artei. Prin aceasta, creştinismul înobilează munca şi face din ea mijloc de preamărirea lui Dumnezeu, iar stăpânirea de bunuri câştigate prin muncă, mijloace pentru opera de afirmare morală a fiecăruia, prin ajutorarea semenilor săi. (Urmează)
