Răscolind iluminismul secolului al XVIII-lea şi al XIX-lea care preconiza înlăturarea nedreptăţilor sociale prin răspândirea culturii în popor, precum şi istoria Bisericii Universale în probleme de filisofare şi orientare religioasă la popoarele vechi:Egipteni, Chinezi, Perşi, Indieni, Greci-în frunte cu mai marii lor: Pitagora, Solon, Socrate, Platon, Aristotel, Epigonii şi neapărat de Romani, călăuziţi de un Marcus, Parcius-Cata, Cicero,Lucius-Amacus, Seneca, Epictet, Marcus, Fabius, Quintilianus, precum în cele din urmă si Creştinismul revelator prin Foenter:
„Hristos şi viaţa omenească”, constatăm în perfecţiunile episcopale din Creştinism şi din lume cum Creştinismul de care ne ocupăm în această carte nu este şi nu a fost un antipod al concepţiei antichităţii despre viaţa omenească şi religioasă, ci este şi va fi desăvârşirea şi plinirea ei. Antichitatea istorică cunoaşte virtuţile superioare: în ea trăia o nestăpânită năzuinţă de eliberare a omului din cătuşele simţurilor negative, totul a rămas însă un mozaic: îi lipsea unitatea în care fiecare unilateralitate îşi găseşte contrapodul său şi în care totul îşi primeşte printr-un adevăr suprem, măsurat şi just ierarhizare episcopală. Cu alte restituiri ,,de gânduri şi chipuri din lumea antică” clasicismul a fost şi este încă, în cele mai multe ţări la baza Culturii Continentului nostru. El ne-a asigurat o sumă de bunuri spirituale, care constituiesc marca sufletului european. Renunţând la această cultură, ne-am elimina din concertul popoarelor de cultură europeană, în cadrul şi sub influenţa căreia am trăit atâtea veacuri. Nu există domeniu al cugetului şi iluminismului, care să nu fi primit directive şi pecetea iniţială de la Greci: nu există formă de viaţă în stat, care să nu-şi găsească obârşia la Romani. Însăşi convertirea la Creştinism a lumii vechi, este cea mai profundă revoluţie, pe care a încercat-o omenirea; este cea mai cumplită răsturnare de concepţii pe care a putut-o gândi cineva. N-a existat niciodată mişcare culturală care să fie mai lipsită de arme de cucerire şi care totuşi să realizeze cea mai mare dintre cuceriri. Creştinismul vine cu al său principiu, ce trece dincolo de hotarele imboldurilor şi patimilor firii omeneşti, El zice:,,Binecuvântaţi pe cei ce vă bleastemă, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi, iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Abia, într-o astfel de atitudine se relevează libertatea de lume, cel mai pur devotament faţă de Dumnezeu şi faţă de om. În creştinism îşi ia fiinţă o nouă lume. Aici, viaţa n-are înţeles, dacă nu e trăită potrivit acestui ideal: căci timpul convieţuirii pe pământ este infinit de scurt, faţă de marea eternitate de viaţă ce se întinde dincolo de hotarul morţii şi atunci la ce bun să se lege omul de bucuriile vieţii şi să nu-şi pregătească prin înfrângerea poftelor sale drumul fericirii eterne? În acest sens, cu drept cuvânt Goethe îşi însuşise vorbele lui Lorenzo de Medicis, care spunea:,,Cei ce nu cred în altă lume sunt morţi încă din această viaţă”. Creştineşte, spiritul nu-şi poate întinde aripile aici pe pământ, dacă nu se simte înconjurat de veşnicie şi nemărginire. Această credinţă impunea creştinilor o refacere completă a sufletului, pentru a reface viaţa în tot complexul ei. Şi familia, în primul rând, îşi capătă prin creştinism adevărata sa demnitate şi misiune, prin cinstirea femeii şi punerea ei pe acelaşi grad de egalitate cu bărbatul, prin admiterea ei în faţa altarului, în rugăciune şi solidaritate de sfinţenie şi taină ca ,,cei pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă”, altfel,, cine va semăna după carne, va secera desfrâul”, zice Sf. Apostol Pavel, continuând , că ,,viaţa cea nouă este moartea celei vechi; prin suflet vor fi omorâte păcatele trupului”(Rom.8 vers.13).
