Pentru 1 Decembrie 1940

985

Viaţa poporului nostru s-a desfăşurat în tot lungul frământatei istorii lângă Altarul lui Dumnezeu. Născut creştin acest neam românesc s-a găsit cu genunchii plecaţi în faţa lui Dumnezeu, atât în neamurile de grea încercare cât şi în cele de triumf.
Dacă în istoria poporului german se simte zvâcnind cadenţa marşului barbar spre vărsare de sânge, dacă în istoria poporului francez simţi clocotul de ape mugind în faţa stăvilarului care le opreşte, din istoria neamului nostru se ridică parcă un glas de duioasă rugăciune:
„Cu noi este Dumnezeu,
Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi
Căci cu voi este Dumnezeu”.
Neam şi Altar; Neam şi Dreptate, nicăieri nu se pot împerechea mai potrivit decât când vorbeşti de poporul român. În victorii ca şi în înfrângeri noi n-am uitat de Dumnezeu.
Istoria nici unui neam al pământului nu ne arată că preoţii cu Crucea erau în fruntea armatelor ce plecau în luptele pornite pentru dreptate. Au luptat străbunii noştri numai pentru ce era al lor aşa cum Dumnezeu cere şi a reuşit acest neam să se strecoare prin vijelia celor mai crunte furtuni, reuşind acum douăzeci de ani să întregească România Mare, să rezidească pe temelii de sânge şi credinţă vechea Dacie – cu hotarele între Nistru, Tisa, Dunăre şi Mare, strângându-se laolaltă ţinuturi care o mie de ani suferiseră jug strein.
Astfel la 1 Decembrie 1918 venea lângă Muntenia şi Moldova, Transilvania, ţinutul românesc de dincolo de munţi. N-a fost poate niciodată o mai mare sărbătoare pentru acest neam precum cea de la 1 Decembrie 1918, spre amintirea căreia se îndreaptă gândurile noastre astăzi. Era ţinutul românesc care suferise cel mai îndelungat timp şi cea mai grea apăsare. Aceea a Ungurilor care în ura lor nepotolită căutau pe toate căile să distrugă neamul românesc înfipt pe acest pământ de Traian cu o mie de ani înainte ca cele dintâi hoarde ale lui Arpad să-şi facă apariţia în câmpul Tisei.
Din toate văgăunile munţilor, cărturari cu feţele supte de răcorea temniţelor din Szegedin şi de aiurea, bătrâni şi tineri se adunau la Alba Iulia, lângă Gorunul lui Horia, lângă Mormântul lui Iancu, în Cetatea Nădejdii aprinsă de Mihai Viteazul.
Clopotele din turnurile bisericilor au cântat lung ca în urma apusului pentru totdeauna al grofilor şi al împilării maghiare. S-au mai zbătut ungurii să-i mai ţină în frâu iscând zâzanie. Sunt şi între bătrânii noştri, unii care în acest timp au învăţat drumul Budapestei.
La 1 Decembrie 1918 se refăcea vechea Dacie, a lui Traian, prindea contur de realitate visul lui Mihai Viteazul. Se răzbunau cei care pieriseră pe roată la Alba Iulia şi cei care mişeleşte căzuseră pe Câmpia Turzii.
Lângă urna amintiri istorice cădeau în ghirlande florile triumfului; lângă ulcica lacrimilor vărsate în plânsete de amar, s-aşeza ulcica lacrimilor produse de bucuria victoriei. Şi mai târziu sub cupola Bisericii Alba Iulia primea coroana Regele Ferdinand cel Loial. Iată ce ne-a pregătit 1 Decembrie 1918… Trăirea aceea pe culme a visului milenar românesc…
Cel mai mare Praznic al istoriei noastre naţionale… 22 de ani de atunci…
1 Decembrie 1940 ne găseşte lângă aceleaşi altare ale credinţei străbune. Au anunţat însă cântecele de preamărire a victoriei…
Românii îşi pleacă umili feţele spre pământ cântând în tăcere să descifreze tainele adânci ale rostului nostru istoric. La 22 de ani de la cea mai mare sărbătoare a istoriei noastre ni-i zdreanţă iarăşi harta ţării… Trupul Moldovei este rupt. Dobrogea-i sfâşiată. Dar durerea cea mai mare e dincolo de munţi : Trupul Ardealului de o mie ori românesc e frânt în două. Ardealul care acum 22 de ani horea cea mai măreaţă sărbătoare, e lacrimi şi sânge de la un capăt la altul…
Ce ni s-a luat, cum ni s-a luat şi cui s-a dat ştim toţii. Aceiaşi urmaşi ai lui Atila şi Arpad, lungind tălpile…. au obţinut 44.000 Km2 şi au prins în jug 1.400.000 de români.
Ce mai ştim iarăşi că armata română, aceea care a stăvilit la Mărăşti şi Mărăşeşti formidabila armată germană, a lăcrimat şi a părăsit pământul pentru care se zbătuse să-l păstreze ori să moară pentru el. De ce acest lucru? Nu s-au mai găsit, oare, acolo sus, la conducere, oameni de talia unui Ilie Filipescu, care rostea :
„Ori ne urmezi la Alba Iulia
Ori mori victorios pe Câmpia Turzii”!
Armata României Mari n-a fost atât de bravă? Nimic din acestea. E cu totul altceva, ceea ce neamul românesc a acceptat la 27 August. E o taină a istoriei care se va lămuri mai târziu.
Atâta ştim însă astăzi că frângerea acestui Ardeal ne doare, ne doare ca şi cum ceva s-ar fi rupt din noi – ne doare amar căci ştim: „că-i trup şi os din osul nostru sfânt”. Ne doare căci dincolo au rămas fraţii noştri; bătrâni care-şi smulg părul de durere, care ştiu că roadele pământului frământat din veacuri cu sudoarea şi sângele martirilor lor e stăpânit de neam strein.
Ne-au rămas acele morminte ale sfinţilor noştri naţionali pe care ni le pângăresc barbar.
Au rămas fraţi care sufăr cumplit. Ştiţi ceva din ororile maghiare? E destul a aminti că în Treznea Sălajului învăţătorul a fost spânzurat de troiţa din curtea bisericii, iar preotul legat de un stâlp şi ciopârţit cu baionetele; satul a fost făcut scrum şi încă 97 cetăţeni seceraţi de gloanţele mitralierelor. În alt sat, Ip, şi-au găsit moartea 125 români; în judeţul Mureş preotul şi învăţătorul au fost găsiţi într-o Duminică dimineaţa de cetăţeni care mergeau la slujbă spânzuraţi în uşa bisericii. Şirul cruzimilor e infinit… Altora li s-a luat pământul şi au fost lăsaţi în pragul iernii pe drumuri şi muritori de foame. Se vede că urmaşii hunilor, fiindcă sunt urmaşi ai lor nu au uitat obiceiurile acestora. Dumnezeu le va plăti după fapta lor…
Şi cu râul lacrimilor vărsate pentru aceste dureri se scurge zi de zi şuvoiul lacrimilor ce se varsă pentru acei care au preferat să lase acolo totul şi să vie între noi în „ţară mumă” cum îşi zic ei.
Şi cum n-am plânge pentru aceşti oropsiţi ai sorţii…
Să-ţi laşi acolo agoniseala trudei tale de viaţă; să laşi mormântul părinţilor tăi pe care nu-i va mai tămâia decât mireasma florilor; să te desparţi de imaginea dulce a colinelor care în primăveri te chemau la viaţă nouă; de streaşina sub care s-adăpostea cândva un pui de rândunică; de pomii copilăriei, de tot ceea ce era viaţă din viaţa ta. Durerea aceasta e mare, imensă… mai ales atunci când peste toate aceste imagini sfinte gândul seamănă sămânţa amară a acelei vorbe cu ecouri de veşnicie „niciodată”. Niciodată să nu-ţi mai fie dat a te împărtăşi din bucuria celor ce ţi-au fost odinioară nespus de dragi…
1 Decembrie 1940 îi găseşte pe toţi aceştia îngenuncheaţi în faţa icoanei lui Hristos, unde curg râuri de lacrimi amare.
Şi drept ar fi ca lângă ei în genunchi cu părul smuls de căinţă ar trebui să ne găsim mai toţi cei de azi cărora ne cădea pe umeri sarcina păstrării acestei „Românii Mari”.
Fiindcă nu trebuie să uităm: „Suntem sortiţi să primim asupra noastră blestemul întregii istorii”. S-ar ridica toţi aceia care au căzut pentru România Mare. Şi-ar fi drept.
Durerea aceasta, infinită, nu trebuie să ne copleşească, nu trebuie să ne lăsăm zdrobiţi.
Marea durere ne-a arătat ce-i simţ naţional; ne-a făcut să tresărim din timpul victoriei. Ne-a făcut să simţim adevărata legătură a vieţii noastre cu Patria. Fiindcă noi suntem trecători pe pământ. Lupta noastră individuală nu înseamnă nimic dacă năzuinţele şi lupta noastră nu sunt acordate cu tonul speranţei neamului. Singurul mijloc prin care ne putem eterniza memoria – este Patria – fie chiar şi făcând parte dintr-un mare număr de eroi anonimi.
Loviturile din acest an au sensul întoarcerii noastre grave spre ţărâna Patriei, spre memoria bunilor şi străbunilor noştri. Din atingerea aceasta cu Patria să se descifreze sensul existenţei noastre viitoare. Mitologia greacă aminteşte de un oarecare „Anteu” care nu putea fi zdrobit de nimeni în luptă fizică fiindcă îndată ce era atins de pământ dobândea însutite puteri. Prin urmare orice îngenunchiere însemna pentru el dobândirea unui nou elan pentru revanşă. Fie ca înfrângerea noastră de acum, atingerea noastră cu marile dureri al neamului, să aibă pentru neamul nostru sensul legendei lui Anteu. Iată de ce spun că nu trebuie să ne lăsăm copleşiţi.
Să nu uităm că în marea judecată a neamului cei chemaţi să rostească cel din urmă cuvânt sunt părtaşii armelor, ostaşii – reprezentanţii voinţei de a accepta moartea sau viaţa pentru un popor.
În judecata neamului, ostaşul român nu şi-a spus cuvântul până astăzi. Şi războiul e în toi… Marea judecată a sângelui nici n-a început pentru neamul nostru. Şi aşa cum pentru judecata de apoi, omul trebuie purificat pentru a trece în raiul fericirii veşnice, la marea judecată a sângelui ce ne aşteaptă sufletele noastre purificate văpaia suferinţelor crude ce s-au abătut asupra neamului acestuia, să se prezinte cu hotărârea fermă: pentru dreptatea noastră învingem sau murim.
Sensul lui 1 Decembrie 1940 acesta să fie: hotărârea că pentru dreptatea noastră cu preţul celei mai mari jertfe să fim gata. Acesta să ne fie pornirea Ceasului de Forţă. Şi s-o rostim tare astăzi în faţa Altarului lui Dumnezeu.
Atunci când goarna va suna şi se aprinde focul pentru Ardealul furat, să pornim cu toţii fără nici o şovăire. La temelia României stau oseminte de mucenici, eroi şi sfinţi şi Dumnezeu va fi cu noi. Un iureş nebun să fie pornirea noastră.
Mame de luptători să blestemaţi pe fiii voştri care vor şovăi.
Gr. Pupăză-Grigri

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here