Pe calea visului Silviu Doinaș Popescu, de vorbă cu scriitorul și doctorul în filologie Ion Popescu-Brădiceni

825

Geometria stranie a călătoriei

S.D.P. – Hai să-i lămurim pe cititorii acestei cărți publicate în serial în câteva reviste ori ziare. Ești tatăl meu și eu sunt fiul tău. Ne-am angajat amândoi pe Calea Literaturii și fiecare din noi avem o operă. Vin azi cu o întrebare-cheie. Deși la un moment dat părea imposibilă, evoluția Ta și-a aflat împlinirea. Care a fost filosofia ta de viață? Căci sigur ai una! Care mie mi s-a părut, ca modest observator, uluitoare. Dar aș dori să intri oarecum în miezul ei, bănui, încă incandescent.
I.P.B. – Capitală întrebare. Această filozofie stă la baza întregii mele opere literare, științifice, pedagogice, poetice, narative și publicistice. Eu am considerat că Existența mea a biruit precum Tezeu Labirintul și pe Minotaurul din centrul lui. Cine citește și pe deasupra, dar și pe dedesubt, pricepe rapid. Dar și cine are cât-decât o formație culturală tot o să-și dea seama de „geometria” stranie a călătoriei mele „argonautice” în Universul Ideal al Marilor Cărți ale Umanității.
S.D.P.: – Eşti – au afirmat Lucian Gruia (în Contemporanul), Theodor Codreanu (în Convorbiri Literare) – teoreticianul transmodernismului în România, în Europa, în S.U.A. În taină, lucrezi la un „Dicționar de termeni ai transmodernismului”. Ai lansat și câteva programe doctrinare manifeste, tratate, studii de specialitate. Dă-mi voie să-ți citez poemul 28 (un sonet) din ciclul „Noua condiție a Demiurgului” care, dintr-al meu punct de vedere, grăiește esențialul despre „etosul transmodern”.
I.P.B.: – Pentru azi ți-ai făcut bine treaba. Te felicit! Ți-l recit eu din memoria-mi încă infailibilă: „Așa să știi: sunt transmodern! Doctrinele prin ciur le cern. De vrei să înțelegi, ei bine: nu-s trântorul de la albine. Sunt zeul lor vernacular dar le dau ritmul tot mai rar căci ele însele-și discern și-acest nou etos transmodern. Aşa să ştii: sunt în eon mai brav decât Napoleon și-mi curge-n vine însuși Cerul. Nu vezi? Îi e, de-argint, tolcerul. Iar galaxiile mă vor ca pe-un păstor l-al lor ciopor.”
S.D.P.: – Sonetul e o ars poetica tradusă din abstract în concret. Transformă în cosmogonie și alegorie o parabolă eminesciană, ieronimică, precum demonstrezi undeva într-un celebru eseostudiu instituit drept bază, parțială, a paradigmei transmoderniste.
I.P.B.: – O să fie revăzută, revizuită, adăugită, urmând să apară în revista „Discobolul” la rubrica pe care-o dețin de câteva numere încoace: „Eminesciana” cu concursul generos al domnilor Ion Pop, Mircea Stâncel, Cornel Nistea, Aurel Pantea, Ladislau Daradici ș.a.
S.D.P.: – Care este relația dintre critică și producția literară propriu-zisă?
I.P:B.: – Înc-o întrebare perfect țintită… Critica literară teoretică și socioculturală contribuie sui generis la educarea gustului pentru lectură, în special în cazul tineretului, școlarizat încă gratuit în România. Tot critica (parțial exegetică, parțial apologetică, dar și cea de întâmpinare și evident de descoperire) are menirea de a pune în adevărata lui lumină într-un text raportul dintre facilitate și dificultate. Totodată, ea poate însemna o forță în educarea rezistenței în fața lecturilor facile (ca de pildă din autori minori precum Al. Toma, Horia Stamatu, Spiridon Popescu); și poate, calitativ spori capacitatea noastră de a discerne între adevărata și falsa profunzime (ca de pildă înlocuirea tâlcului ca bancul pueril ori nesărat).
S.D.P.: – Desigur să nu uităm că tot critica literară construiește și asigură stabilitatea ierarhiei valorice, a canonului literar (fie el neo-post-transmodernist).
I.P.B.: – Dar funcția educativ-formativă a criticii se conjugă cu cea a istoriei literare, un prim pas întreprinzându-l deja Nicolae Manolescu ori Alex Ștefănescu. Eu le urmez cu propria-mi întreprindere: „Poeți români contemporani și cărțile lor esențiale”. M-am consultat în acest sens cu câțiva prieteni și proiectul a fost validat ca fructificator al unui nou orizont de așteptări ale publicului de… mâine. Căci eu lucrez deja în… viitor.
S.D.P.: – Tot critica literară își asumă, ziceai, și funcția de descoperire…
I.P.B.: – … dar obligatoriu conexată teoriei literare, care în nume propriu oferă un teren de (in)confort teoretic și (in)stabilitate metodologică, prin reflexia motivată epistemic și sistemic, asupra practicii de analiză. Cea care elaborează modele teoretice, doar indirect cu caracter normativ, căci ele reprezintă, deseori, nu numai efectul unei priviri lucide asupra literaturii, dar și expresia integrării literaturii între celelalte arte și discipline umaniste, este știința literaturii / știința textului, iar analitica mea pe acest dublu aspect a mizat, implementându-l pe „sol hermeneutic”, încă util, fecund, profitabil.
S.D.P.: – Așadar un scriitor intrat în arena literaturii, un critic literar, pe ce coordonate se impune să-și conflueze demersurile auctoriale?
I.P.B.: – În arena literaturii e ca-n „infernul deocamdată”, căci doar autenticele valori critico-literare se impun, vădind (dis)continuitate și nivelul (meta)literar prealabil; acestea trebuind să se raporteze la textul propriu-zis atât în punctul de pornire cât și în formarea concluziilor, dar și să creeze un spațiu de confluență a tuturor încercărilor de reflecție interactivă-participativă alternativă, asupra fenomenului literar, indiferent din ce direcție ar veni valul acestei (in)determinări și (re)confruntări în conformitate cu triada tipologică adecvare-coerență-grad de relevanță.

    1. Purtătorul de fabulos condei

S.D.P.: – În ce constă statutul ontologic al operei literare? Cum este receptat el azi? Mai e nevoie ca receptarea să coabiteze cu au(c)torialitatea? Și pe ce metode trebuie să mizeze creatorul literar?
I.P.B.: – Eu am definit conceptul în „O introducere în teoria și practica relecturii”, în 2017, printr-o pledoarie pentru un (re)cititor ideal. Apoi în „Scriitura care așteaptă ca înțelegere și interpretaré, fixându-le pe raporturile dintre obiectiv, subiectiv și intersubiectiv. Ca în „Geometria sufletului” (I. Biblioteca Babel / II. Ficționalitate și dicționalitate. Resursele capodoperei) să arăt că, scriitorului, îi luminează drumul metoda matriceală. Statutul ontologic al operei literare este la rândul său tot receptat ca triadă: mimetic-paramimetic-antimimetic. Textul literar reprezintă un produs linguisticoimaginativ, este alternativ la realitate (pe care o complinește până la a o destitui și a o reinstitui ca pură ficțiune, ca pură autoreferențialitate redundantă: formă a intelectului, catharsis, diadă adevăr-posibil, triunghiul conținut-formă-livresc, ansamblul structură-cod-context.
S.D.P.: – Numai că aici s-ar cuveni o precizare metodologică îndrituită de relația adevăr cognitiv-adevăr-artistic.
I.P.B.: – Întocmai. Opera literară (cu textul ei cu tot) își are propriul statut. Este suficient a fi verosimilă într-un eon că poate fi neverosimilă în alt eon și viceversa: a fi stranie într-o eră și capodoperă într-alta (ori cel puțin cap de pornire a unei noi paradigme literare).
S.D.P.: – Au fost cazuri: cu Lautréamont, Homer, Urmuz, Tzara, Labiș.
I.P.B.: – Scopul textului literar nu mai e instrucția ci desfătarea, cu un spațiu personal de manifestare, cel al poeticii, prin mijloacele de care scriitura dispune: armonia versului / versúrii, ritmul, rima, imitația auditivă, povestea, fictivul (cu arlechini cu tot = perspective inverse = dublă perspectivă) și oniricul (iluzia onirică), închipuirea, transplanarea corectivă peste orice artificialitate baroc-manieristă.
S.D.P.: – Astfel, permite-mi să presupun: referentul extern este înlocuit de cel intern.
I.P.B.: – Ei, da / Tendința-i spre o anumită circularitate a discursului poetic, spre o întoarcere a limbajului asupra lui însuși. Mimesisul se lasă regândit eminamente ca expresie și ca invenție verbală, devenind automat, ca atitudine fundamentală față de problema reprezentării, paramimesis. Iar atitudinea antimimetică caracterizează curentele de avangardă în ansamblu dar și o altă percepție a textului literar care-și are sursa în sine, ca și cum s-ar autogenera. E un narcisism textual, întoarcerea permanentă a textului asupra lui însuși, ce pare a povesti mereu același basm?
S.D.P.: – Cum se face un text a cărui semnificație este chiar facerea acestui text?
I.P.B.: – Odată abolită realitatea, ficțiunea însăși este realitatea-ca-atare și atunci saltul în metaficțiune este inevitabil căci intră în joc hermeneutic un alt tip de adevăr: cel al ficțiunii care presupune un univers primar, un univers secundar și o structură proeminentă. Adică ficțiunea literară consistă în referentul intern, în simbolicitate (adică deschiderea simbolică a operei literare). Referentul ultima al operei literare este chiar structura operei literare structură verbală. În actul estetic, activitatea expresivă nu adaugă faptului impresiile, ci acestea sunt elaborate și formate de ea.
S.D.P.: – Ah, ut theoria poesis. Ţi-ai apropiat formula, ba chiar pare-se ai inventat-o. Lazăr Popescu cred c-a observat asta! Dar cum practica… omoară, rogu-te s-o traduci faptic și scriptic într-o compoziție exemplificativă…
I.P.B.: – Și firește exemplară.
S.D.P.: – Nici că mă-ndoiesc!
I.P.B.: – Compunerea se numește „Album cu versuri”: „Condeiu-mi scrie singur povestea ce urmează: A fost odată, cum în basme, o sfîrlează de fetiță frumoasă foc, tare isteață, subțire la mijloc. Mergea la școală de dis-de-dimineață până pe la amiază. Se scufunda apoi într-o bibliotecă a unui dascăl (zis Mocioi). Înota prin apele imaginare ale unor mări de sentimente. Din subconștientu-i țâșneau izvoare stranii, tulburătoare, mirabile chemări. Ea se pierdea încântată, regină la albine, printre cuvinte, sensuri și propoziții pline de-nvățături, de norme, de reguli, definiții gramaticale, texte, probleme, exerciții. Ținea jurnal cotidian, cu însemnări și mici istorioare (poate banale), de spus la greieri și la furnici; sub nucul uriaș de din grădină îi vorbise-n șoaptă o rază de lumină: „Atenție la fluturi și la îngeri, domnișoară. Îi vezi cum tot planează, cum levitează, zboară peste fânețe, parcă-s trași printr-un inel de aur cu diamant rubiniu; și tot mânați de-un țel: vocație să-i zicem? Când o să brusc dispar, voi deveni stilou cu o cerneală sacră, cum gălbenușu-n ou. Ți-l fac cadou de Ziua Copilului ce-i azi!” Estimp, o veveriță-se cațără prin brazi. Fetița cea zglobie, cu păr cârlionțat, se scutură de visu-i și din al ierbii pot ieși să-și reînceapă lectura de plăcere. Cuvintele pe buze se prefăceau în miere. Iar, dintre personaje, chiar, Făt-Frumos se-ntruchipa. Cu calu-i de omăt și-având în frunte stea: „Hai și-om pleca în lume”, – chiar dânsei îi grăia, cu-o dragoste timidă, „Aruncă-te în șa!” Și se pierdeau spre zarea-oglindă îngemănată-n plai cu-o magmă aburindă”. Iar eu, ce-s purtătorul de fabulos condei, vă las pe voi prieteni! Găsiți-i alt temei!”
S.D.P.: Temeiul, rostul, întemeierea, temeinicia. În germană grund, simplu, e fond, stabilire, fundament.
I.P.B.: – Mihai Eminescu echivalează Grundul cu ens entium, temei subsistent al oricărui existent. Temeiul este un arheu. De exemplu proza eminesciană „Arc haeus” e povestea norocoasă a bunei întâlniri pe care pot s-o aibă temeiul subsistent și arheul consistent „ENS” este „EON. Temeiul acesta, eontic, rezidă în unic și identic iar el poartă și luminează marile sensuri ale Operei.
S.D.P.: – Fetița ajunge, poate, la ființa gândului genuin pe calea visului care e ca o „casă a Ființei” care este limbajul poetic, angajat în aventura Iniţierii.
I.P.B.: – Ceea ce face din temei gând și din gândul înființat temeiul care călătorește mai departe, pe drumul fără capăt al lumii posibile, este identicul. Făt-Frumos accede spre această lume de dincolo de zarea-oglindă, cea fantastică, în care o cheamă pe fetiță. De-aci încolo o lume că nelumea este posibilă, neîntreruptă fiind de-o altă ordine de lucruri. Nici o ordo rerum nu o tulbură, nici o ordo idearum nu o mișcă. Aici numai arheul arheului guvernează. Fetița are desigur predispoziție filosofică. Zarea-oglindă e anticipată de geniu, iar geniul e oglinda ce con-ține enigma identicului.
S.D.P.: – Poezia este fondarea prin limbaj și în limbaj – afirmă Martin Heidegger în „Hӧlderlin und das Wesen der Dichtung”.
I.P.B.: – Fetița își dezvăluie profunzimile proprii ca stare de poezie care întemeiază ființa prin rostire și înclinația spre-o poeticitate difuză ce-și este fondare prin rostire în gând genial. Pe acest aspect, cel ce-ar continua compunerea mea ar trebui să dezvolte textul.
S.D.P.: – Ce este atunci întemeierea gândului genial?
I.P.B.: – Colegul meu de facultate Constantin Barbu dă un răspuns tocmai la această întrebare. Interogația cuprinde două adevăruri care își coaparțin. Unul este sensul ontic în care gândul suferă întemeierea prin limbaj originar ca „gând fondat”. Celălalt e semnul ontologic prin care gândul produce întemeierea în gând genial ca „gând fondator”.
S.D.P.: – Cum trăiește geniul acest spectacol al spiritului? E actor ori spectator?
I.P.B.: – Geniul pur nu e nici actor nici privitor simplu ci e creatorul care vede jocul coredpondent al ființei și  al poeziei ca arhei dominanți. Geniul a coborât întâi substanța în subiect, acum subiectul se reîntoarce în substanță, unicul în Unu, gând rostitor în arheul său.
S.D.P.: – În ce carte aşază aceste fraze Constantin Barbu?
I.P.B.: – Într-o carte intitulată „Rostirea esențială. Eseu despre reamintirea Ființei” care a apărut la Editura Scrisul Românesc, în 1985, având drept referent științific pe gorjeanul Grigore Smeu, cu o prefață de Marin Sorescu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here