Traversăm un sezon în care toate călătoriile sunt „de post”. Stăm în bibliotecă, mai la fereală din fața soarelui care ne poate afecta buna dispoziție, eventual luăm notițe pe care urmează a le folosi mai târziu în jurnale care să dea socoteală peste timp asupra disponibilităților noastre într-ale loisir-ului, citim despre călătoriile altora și-i credem pe cuvânt, invidiindu-i din toată inima.
Trece ea și perioada asta impusă de calendar, căreia-i ne supunem de bunăvoie realizând și oarece economii pentru mai târziu, apoi vom petrecem liberi și cu entuziasm pe la mesele altora, după care, în grupuri cât mai restrânse, încercam să ne permitem sejururi individuale și să înțelegem lumea de la fața locului. Că ce-i mai important pe lumea asta decât să te fi aflat chiar acolo și chiar atunci unde și când s-a întâmplat ceva nemaipomenit și demn de a fi povestit cu lux de amănumte prietenilor rămași acasă. Cărora să nu le pice bine, să le strici măcar ziua în care te vezi cu ei și să moară de necaz…
Sunt pe lumea asta, și cărțile bibliotecilor certifică acest lucru prin miile de pagini scrise memorabil de alții, descrieri ale unor locuri de vis care te ambiționează cât de des să-ți faci bagajul când le e altora lumea mai dragă și să pleci de-acasă. Și să nu te mai uiți înapoi.
Întâlnirile cu oamenii altor locuri îți dau sentimentul că-ți permiți, la o adică, să chiar crezi că pe porțiuni lumea-i și la îndemâna pretențiilor tale, că se lasă cumva… sedusă și de tine. Chestia asta îți creează o stare de confort interior, ți se pare că ești cineva, că lumea pentru moment se învârte puțin și în jurul tău.
După sărbători, n-avem încotro, ne vom încumeta să călătorim de-adevăratelea. Ca să ne afle… lumea și să ne fie bine. Că tot trece viața!
*
A călători pare a fi o frivolitate ascunsă, interesată doar pentru a cuceri cu adevărat câteva ore de melancolie şi de speranţă care pot apoi umple spaţiul gol, întins peste o lume aparent nesemnificativă. Sunt doar câteva ore, care pot salva imagini şi impresii altfel nedescoperite de cineva vreodată, reflecţii mărturisind gesturi mărunte, de fiecare zi, în stare să ne prelungească viaţa. Pentru că altfel, privirea alunecă peste o lume fără ecou, experienţele imediate ordonându-se într-un mozaic fără culoare.
Marin Sorescu a călătorit mult. Din casa lui, situată pe o stradă liniştită din centrul Bucureştiului, scriitorul pleca în fiecare dimineaţă cu treburi ca şi cum ar fi plecat într-o nouă călătorie. Pe cele câteva mese de lucru, lăsa vraişte filele de manuscris, creioanele bine ascuţite şi ceştile de cafea în aşa fel ca la întoarcere să găsească deja scrisă povestea drumului aşternut în rânduri obosite de cerneală. Totdeauna şi-a făcut timp pentru a călători. Ar fi putut să-şi găsească vreme şi pentru călătoriile altora. Poate că multe dintre ele nu i-au aparţinut de drept. Curios din fire, fără preget şi fără prejudecăţi abisale când a fost vorba de confort, Marin Sorescu a călătorit poate chiar mai mult decât a avut timp să trăiască. Viaţa scriitorului a fost ca un roman, un roman de călătorie pe care a apucat să-l scrie în mai multe volume.
Încă de la început, a călătorit doar împins de treburi urgente şi care nu sufereau să fie amânate. În 1969, pe o vreme de toamnă întârziată, a trebuit să plece întâia oară la Paris să vadă pe scenă Iona în regia lui Radu Penciulescu. Acolo, într-o seară, a avut ocazia s-o asculte pe Monica Lovinescu citindu-i în traducere proprie Paracliserul. Şi n-a fost rău deloc. Tot cu treburi veniseră atunci la Paris şi D.R. Popescu şi Cezar Baltag. Mare lucru să nu fi chiar singur prin Oraşul luminilor! Îşi nota pe o filă de carnet, sigur pe el, că „sunt prea mulţi oameni mari la Paris ca să mai ai chef să vezi pe cineva”. Cu toate astea, răspunde invitaţiei la un coniac a „domnului Cioran”. Un an mai târziu, a văzut la Praga „D’ale Carnavalului” în montarea lui Dinu Cernescu, iar în anul următor la Edinburgh urmărea două din spectacolele Teatrului Bulandra şi constata, plin de mirare, că „Anglia e totuşi o insulă”. Peste ocean, rămâne uimit că „zgârie norii umblă în catalige la New York” şi traduce într-o după-amiază din Emily Dickinson: „Vântul, ca omul obosit,/ Ca un drumeţ bătea/ „Poftim”, prind eu curaj şi el/ Păşi-n odaia mea”.
Apoi au urmat Olanda, Suedia, Danemarca. La Veneţia, după o „călătorie de groază”, „Fulgeră cu aur,/ Leii fac insolaţie de atâta aurărie./ Sfinţii îşi lasă treburile lor obşteşti de pe pereţii curbaţi ca fruntea, şi se îndeasă printre vizitatori/ Lumea asta umblă pe valuri, în frunte cu mine./ Cineva a aruncat acum un bănuţ într-o fântână/ Să se întoarcă în vis”. În iunie 1974, dis-de-dimineaţă, la Muzeul de Artă Modernă scriitorul făcea un studiu de caz asupra lui Brâncuşi în calitate de cercetător. Alerta Brâncuşi continuă mai multe zile la rând. Parisul pare o gazdă bună pentru români. Pentru românii mari.
Călătorind prin toată lumea, de la Bulzeşti şi până în Mexic, sau aşezat pe buza deşertului la marginea Marrakesh-ului, Marin Sorescu dovedeşte că are vocaţia dialogului. N-a pregetat să stea de vorbă cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Horia Damian şi cu Giancarlo Vigorelli, Antonio Buerro Vallejo, Dominique de Rou, Lars Gustafsson, Gerald Bisinger, Max Frisch, şi, de fiecare dată, întrebările lui şi-au găsit răspunsurile pe măsura sufletului.
Călătoriile lui Marin Sorescu s-au scurs prin viaţa scriitorului ca şi cum de fiecare dată ar fi trebuit să dea câte o nouă „probă de vorbire”. Dialogurile cu marii săi contemporani lasă mărturie despre oamenii cu care la un moment dat a împărăţit lumea.
Pe masa lui Marin Sorescu, călătoriile au fost totdeauna „de dulce”, iar şederile pe loc, „de post”.
Marin Sorescu sau mereu despre marea călătorie.
Vasile VASIESCU
