„Am subțînut să ne vedem că am nește chestii importante să țî le spun personal. Ș-apoi mi-erea dor și de-o bere mai ca lumea și te știu cu gusturi de pe la București. Că m-am săturat să beau ca orbetele bere numai de-a de la pet, mi-i drag și mie să am dinaintea plină de sticle de-alea gengașe, verzi și de geam mai grosuț și să mă uit pin el să văd cum arată primăvara așternută pe Dealu-al Mare, cu toți zgădarii-nfluriț, de zîci că nu-i adevărat. Că luat cu viața numai pe bătătură și doară-n urma muierii, n-am mai apucat să mai ajung nici măcar până la scorușul din buza Țărățălului, de ne urcam toți în el și ne prepuneam să vedem SUA. Aflasărăm noi de pe la alț copii că scorușul e un copac parvenit din America și ni l-au trimes ăia o dată cu boabele de porumb de le-a prins lumea ruda întâi pe Bertești și-apoi pe de-a rându, de-am apucat să ne dezlipim toți de turtă.
Uite, venii cu scrisoarea de mi-ai trimis-o pe data de 18 de ianuarie… 2007, când cu intrarea noastră-n UE. Ca să vezi că tîn la lucruri și le mai și păstrez. Ca să te am și la mînă la o adică… Am făcut și io ca toată lumea, tot ce mi-a stat în puteri ca să mă încadrez și să fiu în rând cu toată Europa. N-am prea beneficiat că n-am stat chiar la toate la rând, că știi bine cîte concediuri medicale am avut. Una peste alta sunt mulțumit: ne-au mai scutit de muncă, avem programuri la televizor cîte poate n-au alțî, am mai și umblat după posibilităț, am ieșit și noi, cum vezi, la una mică, că mie așa mi-a plăcut toată viața, lărgăminte cât vezi cu ochii ca să ai une te-ncura, da aia să fie mică să țî să pară că ai de lucru. Că altfel, mai bine stai acasă la tine.
Să știi că am sărbătorit restrâns, cu familia, și împlinirea de 20 de ani de NATO și intrarea gratis în aer și pe apă în Schengen. Mă rog s-apuc tot la masă și intrarea la liber și prin vămi. Pănă atunci însă m-am hotărât de comun acord cu muierea, să profităm și noi și să plecăm pentru o perioadă de-acas. Bani avem și îndeplinim și condițiile impuse de UE: nu mai avem de muncă, copiii-s plecaț care pe unde-au apucat, animale pe bătătură nu mai țînem, cânele îl predaăm cu acte la adăpost la Târgu Jiu, nu ne mai leagă nimic de vatra strămoșească. Măcar până-n toamnă când s-o termena și cu alegerile de-s aranjate pentru tot anu ăsta.
Și cum îț zîc, îmi iau muierea și plecăm într-o croazieră pe 6 luni. Nu te mai controlează acum la urcarea pe vapor, ne lom tot ce ne trebuie de-ale gurii, iau și garnița de n-am început-o că n-au trecut copiii primăvara asta pe la noi, iau ș-o dimijană cu rechiu de-al bun. Am program fix: ies dimineața pe punte să văd cu muierea răsăritu, apoi ne dăm de-o parte leganați de valuri, mai lom ceva-n gură printre picături, sunt de față în timp real cîn e cazu de-mi iau medicamenturile, iar sara, îmbrăcaț cu hăinile-ale bune, coborîm la bal ca toată lumea. Ș-o țînem țahota tot așa, bunînțăles cu pauze, că nu ne obligă nimeni la mai mult.
Și la toamnă, mă-ntorc cu muierea de braț, ca boierii, și văd și io ce-aț ales și-mi dau cu părerea. Că de aia-i democrație…
Mi-ar fi drag să aveț mână bună la votare, ca să ni s-aleagă pentru următorii ani, că nici data viitoare nu se știe dac-oi fi de față. Oricum, până atunci, în loc de Hai noroc, zi-mi mai bine Ura și la vamă!
Io-te și scrsoarea de ț-am promis c-o aduc, da am pretenția să mi-o înapoiezi că o am în dosaru de-l țîn io despre UE… ”
*
La cumpăna dintre ani, cu felicitările de rigoare, am intrat şi noi în Europa. Suntem deja în călduri. Vremuri ca lumea… Cum intri noaptea, pe furiş, prin bariera Bucureştilor, bagi de seamă că cineva parcă-ţi umflă, vrând-nevrând, nările. Dinspre străzile boiereşti ale oraşului te trăsneşte mirosul dulce al magnoliilor înşelate de promisiunile mincinoase ale primăverii cu care tocmai ne-am trezit plocon la uşă. Suntem nişte supravieţuitori famelici ai unor vremi retezate care-au ars mocnit în rafturile bibliotecilor de ţară. N-am ştiut că putem fi relocaţi. Acum am aflat. Vieţile noastre deja trecute, cu feelingul lor bântuit abundent de zăpezile albite de prea multa lumină de la răsărit, cu orgoliile detaşate înmuindu-se la gândul noilor cărţi de identitate, se preling încet sub cerul bine sistematizat al occidentului, respirând greu aerul livrat pe cartelă din prea vastul spaţiu dominat de civilizaţia spre care tânjeam. Ne-am trezit într-o lume tranşată demult, cu valori valabile şi definitive, cu certitudinile încremenite sub desenul intersectat de lumina unor feţe conspirând excesiv.
Vom putea trăi bine în vecinătatea unor aliaţi care-şi apără de când lumea, cu consecvenţă, interesele. Nu-mi fac nicio iluzie, enclavizarea lumii ăsteia nu a început cu noi. Până la urmă, aceleaşi vechi resentimente, abil trucate, motivează noile frontiere arondate memoriei noastre recente. Şi doar politica adaugă mereu reguli noi care pot ţine aplicat sub control această lume structurată labirintic şi înţeleasă pe porţiuni.
La cumpăna dintre ani, serbările întâiei nopţi au reconfigurat apocaliptic aceleaşi rivalităţi, ierarhizând simbolic şi pervers centrele noastre de putere. Primele personaje în ordinea intrării pe scenă s-au bâlbâit încurcând necondiţionat secundele şi schematizând cu suficienţă dâmboviţeană clipa clară şi radicală care-ar fi trebuit să marcheze noul nostru început.
Ieşirea în lume din strânsoarea paginilor semnate definitiv de I.L. Caragiale s-a făcut tot pe uşa din dos, într-o alianţă păguboasă sub o altă perestroikă. Radicalismul întâiei clipe s-a consumat trist între marginile ruinate ale revoluţiei pe care ne străduim încă să o discredităm. Mocnind carpatin într-o asociere condiţionată a tuturor malurilor dunărene, izbânda pare uşor dezorientată. Imaginarul lumii căreia-i suntem asociaţi de veacuri e copleşit de euforia începutului, postmodernitatea noastră rămânând cantonată într-o Balcanie imaginată numai până la Marea cea Mare. Spre Vest păşim agale, urcaţi pe catalige din lemn de corcoduşi, mimând o suferinţă inutilă. Pentru noi, lumea-i o umbră. E unul din motivele pentru care nu ne grăbim. Ne cicatrizăm stând. Acum „vin americanii” tulburând iar apele paradisului iremediabil pierdut. De ochii lunii, desprinşi de mai vechile obiceiuri, atenţi la context, privim detaşaţi la presupusa noastră integrare. Gândim că lumea care ne cuprinde e prea mică şi evident, cu inteligenţă analitică, o vom cuceri definitiv. În nimicnicia noastră reverberăm realitatea între oglinzi conjunctural paralele. Păstrând tradiţia la lumina lămpii cu gaz, ne scriem unii altora cu creion chimic, cu vechi litere mari de tipar, mici texte de favoare. Arhivate cu grijă, vor depune mărturie despre uimirea incorigibilă care ne-a bântuit când ne-ar fi fost mai bine. Femei frumoase, gonflabile, şampanie românească second-hand şi politicieni veseli încremeniţi local – iată trei din brandurile care ne vor susţine pe scara de valori a unei Europe în care tocmai am intrat.
La Târgu-Jiu, ieşirea în lume s-a întâmplat ca la teatru. Lume multă şi bună, odihnită după sărbătorile religioase şi chermezele oficiale ale începutului de an, a dat buzna în sala caldă, iluminată frumos.
Pe scenă, între ramuri de rugi şi măslini, o Românie profundă, etalată regizoral pe înţelesul tuturor. Nu-i de mirare că sala teatrului a fost neîncăpătoare şi că multe dintre personajele politice ale momentului au fost de faţă, pregătite cu eventuale mici alocuţiuni în chiar două-trei limbi de circulaţie european agreate. N-a fost însă cazul, contribuţia lor fiind ca şi a celorlalţi spectatori de rând, împătimiţii cu abonament ai teatrului. Adică au aplaudat în rând cu toţi ceilalţi ieşirea în lume, un spectacol dezvoltând ideea aceasta: „două Românii, pe marginea unui eveniment sărbătorit exclusiv politic. Când am început lucrul la spectacol, m-am gândit că în noaptea de 31 decembrie 2006 spre 1 ianuarie 2007 vor exista, preţ de-o clipă, două Românii. Una pestriţă şi efervescentă, populată cu politicieni mărunţi puşi la patru ace în costume Armani care nu li se potrivesc şi care vor lăcrima fals-emoţionaţi în noaptea integrării la gândul schimbării statutului ţării, şi o altă Românie, în care, pe întuneric, la aceiaşi oră în care în Piaţa Universităţii, paietele, şampania şi artificiile vor colora nebun Bucureştiul, ei, ţăranii se vor duce la culcare cu grija aceleiaşi zile de mâine, chiar dacă acest mâine va fi în Evropa”.
Pe scenă, la teatru, s-au aflat alde Lungu, Crainicul, Banţa, Târziu, Ţoţuleasa, Veta, Măria Bălii, Leliţa Floarea, Mitrele, Bâţu, Cheagu şi Părintele. În stal şi în picioare: câteva costume Armani, câteva odicolonuri franţuzeşti, câteva perle de cultură, câteva celulare de ultimă generaţie, lume albă, soldaţi în termen şi invitaţi de onoare. Şi-au făcut loc cu treburi câţiva europarlamentari, buni mânuitori de vorbe străine, dezinvolţi, tineri şi meşteri în a-şi vedea sacii-n căruţă. Pe valul ultimelor aplauze suportate de toată lumea, oficialul cel mai oficial aflat de faţă a tăiat cu o foarfecă de patrimoniu panglica integrării. Unii au pus-o la rever şi şi-au luat lumea-n cap.
Peste urbea adăpostind încă legal opera capitală a sculptorului Brâncuşi, fâlfâie steagul Europei unite. Una din steluţele cercului aşternut pe cearşaful albastru arde gazul brichetei Ronson primită în dar de părintele Gâlcescu de la un popă din suita Papei de la Roma. Poza de familie atârnată pe unul din obrazele Europei ne are drept fundal. Suntem în rol. Rolul nostru. UE şi la gară…
P.S. Joi, în Piaţa Mare, doda Lucica lu’ nea Ilie Jelcu a aflat cu stupoare că una din fetele popii lu’ Haralambie Briceag şi-a făcut operaţie estetică la… fofează, într-o clinică privată din Viena doar pe bază de carte de identitate.
Vasile VASIESCU
