Pe branțuri de sticlă – Țara corcodușilor

821

Am petrecut de-a latu’, la dus și la-ntors, încălecând iar cu docaru’ drumul spre casă, cât de devreme și de repede s-a mai putut. Zorii unei dimineți lăptoase băteau curajos la porțile unui București încă adormit după o noapte cedată de bună voie petrecerilor cu care ne-am învățat și cărora le dedicăm timpul de ne-a mai rămas și toți banii împrumutați la bănci și reeșalonați de câte ori ni s-a îngăduit.
Cum intri-n Oltenia de sub munte deja nu te mai poți ține la viață. Ea-și cere drepturile pe de-a-ntregul, te cuprinde de subțiori și te ține deasupra, sus, atât cât să vezi singur și pe cont propriu lumea ca să ai dreapta măsură peste ceea ce ni se întâmplă tuturor în fiecare primăvară. Cât vezi cu ochii, pe sub poala munților pe spinarea cărora poți să-ți închipui că stau încă la soare toți urșii carpatini, atâți cât au mai rămas acasă, pământu-i alb, alb de tot, sub povara florilor de corcoduși, de parcă țară mai bogată ca a noastră nu se mai există pe lumea asta. Statisticile internaționale întocmite echidistant ne situează acum pe unul din locurile de invidiat. Înseamnă că anul acesta am luat un start bun.
Ajuns cu bine acasă, sunt întâmpinat cu bucurie maximă în fața porților noastre de lemn de cel care de-o vreme e devotat cu adevărat locului și se dovedește a fi chiar un dar de la Dumnezeu. Cadou, că așa i-a rămas numele, e de-acum câinele nostru, la care ținem necondiționat și care ține și el cu casa cât îi noaptea de lungă, după care umblă pe line la deal și la vale, ca să știe tot ce se-ntâmplă în mahalaua noastră în hotarul cuprins din dunga Inoșii până pe Bârzoaia-n sus și la deal, până dincolo de primărie, cât de aproape de părăul Glodului. Are câteva locații unde primește câte ceva de mâncare, trece pe fugă și pe la vreo două case care mai au copii în stare să se joace cu el după ce-și fac lecțiile și în viul zilei, când soarele spânzură deasupra-n Răscruci la Brebu, se retrage să se hodine binemeritat, pe furiș, între trandafirii proaspăt săpați și greblati mărunt în grădinița cu flori de la „La Zamfir”. Asta da viață de câine…
E cald și e bine pe băncile lustruite de oameni ca lumea, care nu pregetă și semnează zilnic și de bunăvoie condica la „La Zamfir”. Berea-i rece, servită în sonde înalte de geam gros prin care, dacă te uiți peste Inoasa mai cu atenție, poți să-ți închipui că umbli și anul ăsta pe Grind după ultimii cocoșei pe care n-a apucat încă să-i spurce cucu. Ne măsurăm cu interes din priviri, ne gândim în parte la cât de bine era pe vremea când eram copii, ni se pare că s-a dat lumea cu curu-n sus, ne resemnăm la timp, dăm noroc și rămânem hotărâți pe poziție:
„Bă, am apucat și timpurile ăstea și parcă-mi vine să mă laud și bag sama că nu mai am cui. Am rămas singur. Și nu-mi prea place. Da, n-am ce mă face, vreau neapărat să fiu martore. Că altfel,… vezi dumneata, suntem bogați și pentru că de peste tot ne sufocă florile de corcoduși și io deja am pe limbă gustul beuturii limpezi, cu care ne-am născut și ne-am făcut oameni mari, și cred că dacă dă o țâră ploaie și se face și grâul care pe unde l-au pus alții, prin locurile încă ocupate cu oameni buni de muncă, atunci sigur răzbim până-n buza iernii. Mai ales că mai tot anu o să ne bată pe la porți o mulțime de candidați, cum le zâce ăstora de vor să se așeze, care mai de care, iar pe scaunele puterii. Care-s tot ălea, da-s bine plătite… Hai noroc și să-ț spun niscai povești adevărate, că-s cam nevorbit, că nu te mai ascultă nimeni în ziua da az, lucruri de le-am petrecut io, asta că aduseși vorba de florile albe de corcoduși de ne-au încutropit pe toți. Era într-o primăvară ca asta, da eream tinăr și în putere atunci, căștigasăm nește bani buni și nemunciți la Caritas, tomna la Cluj. Nici nu i-am spus muierii câți, da am fost omenos, am țânut cu casa, am loat copiilor televizor color și ei i-am adus în bătătură o mașină de spălat vase, că văzuse ea într-un film din America și știam că-și dorea din toată inima. Și io cre că a fost prima mașină de spălat vase care-a intrat în Bălănești. Să dusesă buhu de muierea mea că bagă străchinile-n ea și cân la scoate-s ca noi de noiță, de nici nu-ți mai vine să le-atingi cu dimâncare. Și după ce-am văzut că știe să umble la ea și i-am învățat și pe copii toate programurile de la televizor, am dispărut pur și simplu de-acasă, m-am dus unde-am văzut io cu ochii. M-am dus întins tomna la Priporu de Pădure, doar cu hăinile de pe mine, cu briciu de bărbierit și cu toți banii de la Caritas. Aveam pe una, îmi plăcea de ea de eream în stare să fac moarte de om, lucraserăm câțiva ani buni împreună la Sadu, da ea făcuse repede și des o droaie de copii și-o retrăsesă omu-su de la sevici și-o ținea mai pe lângă casă și mai din scurt. Și omu-su aflasăm io c-a i-a murit, copiii ereau deja mărișori și ocupați fiecare cu școala, da ea rămăsăsă tot subțâre, oacheșă, cu gura tivită numai-ntr-un zâmbet și-și țânea piepu-nainte mult, cum îmi plăcea mie de pe când făcusem armata la Lipova. Bă, și vreo zece zile cât a rezistat florile albe de corcoduși, n-am stat nicio zi și nicio noapte degeaba la Pripor? Țâneam toți lăutarii după mine și aveam dimigeni de vin numai de-al bun, adus despre ziuă de la Valea Mare, de la Frâncești și de la Hurezu de Schela și erea mult și de calitate și aproape degeaba la câți bani aveam io. Ajunsesăm de mi se dusesără ochii-n fundu capului de nedurmit ce eram și parcă nici nu mai vedeam așa de bine, da nu pregetam neam și stam, de mă cam râdea lumea, în viul zilei când dogorea nemilos soarele primăverii ăleia și alții să da deoparte, de adunam de pe sub corcoduși petalurile albe ca laptele, una câte una, și-i făceam muierii la care stăteam plapomi cu care-o copeream dinspre ziuă, că nopțâle ereau încă răcoroase, și-i făceam și perinuțe pe care le așezam sub cap sau sub cur, după cum devenea cazu… A fost o primăvară cum n-am mai apucat de-atunci, bani am avut de ș-au spoit toți țîganii din Pripor cășile cu var comandat de mine la cooperativă, la petreciuri n-a venit decât cine n-a vrut, vin a fost pentru toată lumea și la plecare, m-am dat mare și i-am luat și muierii ăleia mașină de spălat vase. Da a rămas ca nouă că n-a folosit-o neam din lipsă de apă de la robinet. Că la instrucțiuni scrie că tre să ai apa curgătoare de pe țavă și de unde dracu apă-n părete la ăia de la Pripor? N-am mai apucat să-i bag și apă c-au trecut florile de corcoduși… Io zâc că mi-am făcut datoria. Le-a părut rău la toți când a trebuit să plec ca să vin iar acasă la mine. M-a primit muierea ca și cum n-aș fi lipsit neam, ca și cum stătuserăm toți la masă neîntrerup în toate zilele de trecuseră fără mine. Pe vremea aia și muierile de-acas ereau mai înțelegătoare, da și io eream în putere la o adică… Acu îs sîngur, copii-s la casa lor și despre puteri ce să mai vorbim. Bine că mă îndeamnă dracu să mă uit în oglindă, să mă rad în fiecare dimineață și s-o apuc pe linie la vale… Parcă mi-ar mai trece prin gând să mă mai duc la adunat de petaluri de flori de corcoduși, da mai ai pentru cine să mai faci plapomi și perinuțe? Aud că la voi la București cine se mai ocupă, face plapomi și perinuțe umplute cu petalii de magnolie. Boierie!… M-a-nvățat Gore-al mic al lu Gâtlung din Melcești să-mi pun singur muzică la telefonu de-l am de la un nepot de-nvață carte prin Franța și din toată primăvara aia de demult n-a mai rămas de mine decât gândurile de mă mai trec și cântecu muierii lu Pobirci, de-o puneam să mi-l cânte cât era ziua de lungă, tot așa, mereu și mereu, bunînțăles că numa pe bani, că d-aia am lăsat io tot Caritasu la Pripor. I-auzi ce zicea: Bărbatu făr de gagică / E ca lampa făr de sticlă, / Femeia făr de gagic / E ca grâul făr de spic. // Cine-ascultă de muiere / Vai de cămașa din șele, / Cine-ascultă de bărbat / Trăiește lumea cu drag. // Hai mândro că mor și eu / Să ne ne mai pară rău, / Să ne-ngroape pe-amândoi / La aninul din zăvoi, / Guriță lângă guriță / Lădiță lângă lădiță // Hai, măi fina mea / hai, măi draga mea…//”
Mă uit la omu’ din fața mea și mi-l închipui în putere și cu putere de muncă și cu îndemn nemăsurat să plece de-acasă pe vremea când avea și unde și de ce… Acum, trăim toți de pe-o zi pe alta în Țara corcodușilor, țara noastră atât de bogată și tare frumos mirositoare. Doamne, ține-ne adunați sub aripa Ta! Da’, dă-ne și sănătate, că altfel…
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here