Pe branțuri de sticlă – Și fără Doru Viorel Ursu…

754

Era de-al nostru, de la Bălănești. Tatăl lui, ofițer de carieră, era din Voiteștii din Vale, de pe Bârzoaia. Învățase bine în clasele primele de la Școala cu Vultur, după care a plecat în lume cu gând de pricopseală, ca toată generația acelor vremuri. Așa se face că Doru Viorel s-a născut la Turnu Severin acum… 71 de ani. A fost silitor la școală, educat cazon, confirmând strălucit în toate etapele vieții, frântă neașteptat zilele trecute, după o grea suferință. Rămăsese sincer legat și de locurile din buza Inoșii, unde în casa bunicilor și a rudelor dinspre tată venea de fiecare dată cu bucurie. N-a avut de lucru și prin anii ’90 s-a implicat într-un proces cu țărani „postdecembriști”, încercând să stabilească „de comun acord”, în sala de judecată, niște mejdini între doi megieși de la noi, pe care-i apucase rău de tot patima pentru pământ. S-au supărat degeaba, astăzi sunt toți oale și ulcele. Și pământu-i tot acolo, singur și cu mejdinile desenate citeț doar în actele primăriei… Și?
     Doru Viorel Ursu a fost ministru de interne în guvernul Roman, deputat de Argeș, procuror și cadru didactic, „patronul” propriei case de avocatură, a fost un tip deștept, poate prea deștept, făcea pârtie când apărea undeva și era în centrul atenției când lua cuvântul, avea mereu vorbele la el, știa ce spune, avea carismă, era sincer invidiat cam de toată lumea. A scris și câteva cărți importante pentru istoria noastră recentă. Îi plăcea poezia…
    Acum vreo 20 de ani, „a fost parte” la lansarea unui volum de poezii de Evușenko, aflat într-un turneu scriitoricesc care a făcut „o haltă culturală” și în România. Poetul a avut pretenția ca drepturile de autor să-i fie acoperite cu „șase sticle de vin, ambalate cu grijă, din cel mai bun vin roșu sec românesc, delicat și parfumat ca un amurg de catifea”. Aflat acolo bântuit de curiozitatea-mi bolnavă, am văzut „cu ochii mei” cum de rezolvarea acestei chestiuni s-a ocupat chiar Doru Viorel Ursu, înmânându-i cu protocol ales poetului șase sticle cu vin de… Bălănești.
    Ne-am amuzat împreună de povestea asta „adevărată”, acum câțiva ani, într-o noapte spânzurată deasupra unei lumi ce părea a ne aparține numai nouă, în fața unui vin din cel mai bun, undeva, acasă, deasupra Gorjului, la Rânca… Ce noapte! 
    Transcriu reportajul scris „la fața locului” cu litere grele de plumb despre Poezie, Evtuşenko şi vinul de Bălăneşti, cu gândul cernit în Amintire pentru Doru Viorel Ursu…

*

Pe gardurile Bookfest-ului au fost lipite, în ultima zi a târgului cu cărţi, nişte afişe viu colorate care anunţau cu discreţie evenimentul literar al anului: Evgheni Evtuşenko cu Mierea târzie la Bucureşti. Gabriel Liiceanu, primarul târgului, a ratat de două ori întâlnirea cu marele poet rus. S-o fi făcut cu bună ştiinţă? Cum va fi arătat un regal de poezie Evtuşenko pe estrada cărţii de la Bookfest, în faţa zecilor de mii de iubitori de carte, multiplicaţi la o oră de vârf pe sticla Realităţii româneşti? Sau cum va fi arătat o carte la Humanitas cu poezia marelui rus, având ataşat de cuprins un CD cu interpretarea-i inegalabilă a propriilor versuri şi decorată fiind cu fastuoasele portrete policrome atât de ieşite din tipar ale poetului? Să nu se fi vrut?
Oricum, marea întâlnire cu poezia rusă a fost ratată. Cel puţin în parte.
Acum, poetul se întoarce acasă. În drumu-i de vacanţă dinspre America a trebuit să facă popasuri dedicate poeziei în Cuba, în Germania, în Italia şi în Bulgaria. A ţinut să vină şi în România cu ocazia lansării volumului de versuri Mierea târzie. Poeziile au fost transcrise în limba noastră de Ştefan Dimitriu ajutat de Nadia Brunstein. Au făcut-o excepţional de bine, mai ales în ultimii doi ani, după ce-şi începuseră demersul în urmă cu mai bine de patru decenii. Au apărut în Tribuna de-atunci două poezii de Evtuşenko: „Nopţile albe în Arhanghelsk” şi „Hei, oameni!”
Versuri cioplite parcă în gheaţă: „Parcă nu-s pescăruşi foşnind pe sus / Nici valurile valuri parcă nu-s, / Nici el şi ea nu-s dânşii pasămite; / Doar jocuri de lumină şi de umbre, / Vedenii albe şi vedenii sumbre, / De somn sau poate de nesomn ivite”…, sau patetice strigăte prelinse dintr-o inimă prea vie: „Pe nava Maiakovski,-n mări străine, / Pădurea lui Esenin port în mine / Şi-nvălmăşite gânduri calea-i ţin. / Aud un glas şi desluşesc, îmi pare, / Durere şi nelinişte-n chemare: / Hei, oameni, ascultaţi-mă puţin! ”, anunţau şi în paginile de revistă de la noi dezgheţul ce avea să vină. „Ahmatova din două lumi era, / S-o plângi acum, ce stranie poveste! / Pe când a fost, de necrezut părea, / De necrezut e azi, când nu mai este. // Ea ca un cântec se topi-n amurg, / Ca-ntr-o grădină cu poteci uitate, / De parcă s-ar fi-ntors în Petersburg, / Din Leningrad, pentru eternitate. // Ea două vremi uni, două porunci, / Într-o aceeaşi fermecată salbă, / Şi dacă Puşkin soare e, atunci / În poezie, ea e noaptea albă.”
Aceste prime trei strofe din „Amintirea Anei Ahmatova” au aşteptat mai bine de 40 de ani, după care, ca o grindină („cade grindina-n Harkov, pe case / Boabele ei – ca strugurii sunt de groase, / Joacă pe lângă uluci / Dănţuieşte / Din călcâie, din deşte”.) s-au înfipt pe caldarâmul alb de hârtie, adunând în vorbele noastre româneşti poezia din Mierea târzie.
Între oglinzile vechi de la Casa Scriitorilor, Evgheni Evtuşenko a stat la masă cu Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii de azi, cu poetul Lucian Avramescu, cel care i-a luat un interviu în 1989 şi care n-a putut fi publicat decât într-o Românie ulterioară, cu Toma George Maiorescu, prieten vechi şi fost coleg la Institutul de Literatură din Moscova anilor ’50, cu Adrian Păunescu, cel care a adus un elogiu marii poezii ruse recitând admirabil din Esenin, cu tălmăcitorul dăruit Ştefan Dimitriu şi cu inspiratul editor Costin Diaconescu de la CD Press. Toţi i-au povestit viaţa şi l-au întrebat despre viaţă.
O sală de oglinzi plină de oameni l-au ascultat pe poet: „Dar, singur şi-ntristat, mi-am plâns de milă, / Înţelegând, de viscole bătut, / că libertatea asta-i prea fragilă, / Atunci când în robie te-ai născut. // Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană, / Dar m-am născut captiv, în vremuri noi, / Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană, / Mă mângâie şi mă ucide-apoi” („Monologul puiului de vulpe”). „Am devenit eu, acum, duşmanul Rusiei? / Nu tot acelaşi din urmă sunt, / Când, copilaş, îmi băgam nasul chiar printre / Tancurile noastre din războiul cel sfânt? // Cum să mai pot vieţui ca-nainte, / Când tancurile noastre, ca nişte rindele, / Ne raşchetează toate speranţele? / Mai pot fi acum ale tale, ale mele? // Peste mormântu-mi, fără de bocete, / Să scriu simplu şi adevărat: / „Aici zace poetul rus Evtuşenko, / La Praga – de tancuri ruseşti sfârtecat!” („Tancuri la Praga”).
„Trăiesc într-o ţară numită CUMVA, / Unde – ciudat – strada Kafka pare-a nu exista, / Unde este uitat cumva Gogol, dar cumva şi alţi tipi cu har şi cu haz / Şi unde oameni cumva se iubesc, dar cumva sunt şi fără obraz // Aş vrea să apar în faţa lui Dumnezeu / Aşa cum sunt – un cumva, cum aş vrea să fiu eu. / Dar n-o s-ajung cumva un om fericit, / Un om cumva de viaţă dăruit / Ori cumva liber la nesfârşit” („Cumva”).
„N-are preţ viaţa fără moarte, / Nu pierim ca apa în nisip; / Cei ce vin, pe cei plecaţi în moarte, / Să-i înlocuiască nu e chip. // Din atâtea vieţi şi vremi apuse, / Tainic, parte am făcut şi eu, / Şi-am aflat: nefericit e cel ce / Fericirea-şi caută mereu”.
La cei 73 de ani pe care-i va împlini peste câteva zile, poetul s-a dovedit a fi cel mai viu dintre noi. Născut în orăşelul Zima de lângă Irkutsk, într-o Siberie mereu albă şi mereu îngheţată, ne-a mărturisit că în toată copilăria n-a întâlnit decât culorile atârnate odată de pânza unui magnific curcubeu sau aşezate rar, în primăvara scurtă, între petalele de gheaţă din Taiga. În rest, doar cenuşiu şi negru… Ca o revanşe târzie, astăzi, hainele-i pestriţ colorate, cravatele trăsnet, brăţările, inelele şi ceasul, toate, în deplin acord cu gesturile-i actoriceşti, cu vocea-i cu inflexiuni adolescentine, cu ochii-ntr-o continuă căutare-albastră, cu drumurile-i necuprinse dintre America şi Rusia-i de-acasă, cu dragostea-i de oameni şi de viaţă: „Dormi, te rog! Nu-i nimic de făcut, ştii prea bine, / Dar sunt gata să jur: vina nu-mi aparţine. / Iartă-mă, dacă poţi! Şi iubeşte-mă-oleacă! / Poate-n somn, supărarea cea grea o să-ţi treacă. // Dormi, iubito! Nu vreau să te ştiu supărată. / Dormi şi lasă-te-ncet doar de visuri purtată. / Cât de greu se adoarme pe globul enorm! / Dormi, iubito! E timpul! Toţi în jurul tău dorm” („Dormi, iubito!”).
A scris multă poezie, peste 50 de volume, romane, scenarii şi piese de teatru, a făcut filme şi a fost şi actor, a criticat şi a fost interzis, a făcut politică fiind ales deputat, a fost premiat, a iubit şi a călătorit toată lumea. Şi astăzi, poetul Evtuşenko îşi doreşte să mai trăiască 20 de ani: are încă în lucru cam şase romane şi întocmeşte marea antologie din poezia rusă a ultimilor zece secole în chiar zece volume. Şi peste toate, ca profesor asociat, predă istoria modernă a poeziei ruse în universităţi americane. O viaţă de om generos! Drept dovadă, iată-i o declaraţie: „Prin prezenta se adevereşte că subsemnatul Evgheni Evtuşenko, cu domiciliul în 2256 S. Troost avenue Tulsa, OK 74114 SUA, autorizează publicarea în România a uneia dintre cărţile sale de poezie, în traducerea lui Ştefan Dimitriu şi a Nadiei Brunstein. Pentru aceasta, se cedează drepturile de autor în schimbul a şase sticle, ambalate cu grijă, din cel mai bun vin roşu sec românesc, delicat şi parfumat ca un amurg de catifea”.
După recitalul regal  de poezie de la Teatrul Naţional, în faţa unei asistenţe aleasă pe sprânceană şi pe bani grei, Doru Viorel Ursu, ex-ministrul şi consăteanul nostru din Voiteştii din Vale, s-a achitat în contul editurii CD Press cu cele şase sticle de vin promise. Ce vin!… Vin vechi, de Bălăneşti. Boabele coapte-s culese cam la prima brumă şi numai în ruptul dimineţii, după cum se urmează: cele de ananas, din via din Grindul Inoşii, cele de novă, din via din culmea Păcăleştilor, cele de algeriană, din via lu’ Brebu de la Cerbu, iar cele de italiană, din halânga din bătătura casei din Bârzoaia. La prima strigare de până-n Crăciun, în beci, pe beznă, într-un amurg de catifea, se mai pune cam o oală de pământ, plină ochi cu vin de tereaz, la un butoi de stejar întărit cu câteva doage de dud şi cu fund de cireş. Şi după vreo trei ani buni, sănătoşi şi liberi, te poţi apropia de marea poezie rusă. Aşa ni s-a întâmplat la întâlnirea cu poetul Evgheni Evtuşenko.
Apoi, preşedintele Traian Băsescu, n-a ratat ocazia şi i-a oferit poetului Meritul Cultural în grad de comandor.
Între timp, la Bucureşti a fost adus un alt ambasador rus, iar America a sărbătorit împreună cu noi ziua-i naţională, semn că viaţa merge înainte. Vorba poetului:
„Ani, la rând, ca un tren, viaţa mea se zbătu / Între oraşul DA şi oraşul NU // În oraşul NU, parcă nici viaţă nu mai există, / Seamănă cu-n birou căptuşit c-o plictiseală prea tristă // Pe când în oraşul DA, viaţa e ca un cântec de mierlă dezmierdătoare, / Fără pereţi e oraşul, ca un cuib de puf pentru fiecare. // Încât, parcă tot mai bine-mi stă să m-agit, câtă viaţă mi se dădu, / Între oraşul DA şi oraşul NU, / Chiar de ştiu că nervii mei ca nişte cabluri electrice s-or încorda / Între oraşul NU şi oraşul DA”.
Vasile VASIESCU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here