Mi-ar plăcea să mai mergem și astăzi „la Lacuri”, să vedem pescărușii și femeile frumoase ale Bucureștiului, să bem amânat o cafea, să vorbim de toate și să traversăm cu ochii minții lumea asta și să încercăm în gând, după puteri, să mai îndreptăm la ea, dar să fim, neapărat, de față, dimpreună, pe strada mare, atunci când se va da iar ora exactă și se va împărți dreptatea. Că altfel…
Eram în pridvor, acasă, de la Slătioara până la noi faci drumul în mai puțin de un ceas, nici nu știi când ai ajuns la Scoarța, loc altădată pe harta lumii în hotar cu… America, cobori ca sfulgerul coasta Budienilor, te bagi la stânga-n buiestru pe șoseaua comunală, n-apuci să dai bună ziua de două-trei ori și ești deja în dreptul unor porți de pe timpuri, la casa unor oameni bucuroși de oaspeți și de vorbă aleasă.
Era o dimineață de duminică aflată la începutul unei veri care anunța că vrea să ne sufoce pe toți la grămadă, dinspre Inoasa privighetorile se lăsaseră toate în glas de sărbătoare cum o făceau numai în zilele cu cruce roșie la calendar și noi stăteam și ne uitam pe linie la vale, amânam vorba și beam cât de rar licoarea galbenă din niște țoiuri de geam prin care lumea ni se părea frumoasă și de neocolit. Ne era bine.
Cu câteva zile în urmă umblasem singur pe niște străzi vechi din București și mi se păruse că ceva nu e în regulă cu mine, că lumea s-a schimbat rău de tot și că ne-am înstrăinat și mai ales am rămas singuri. Îi povesteam lui Dinu Săraru despre gândurile care mă frământau de ceva vreme și am îndrăznit să-i spun că-l visasem iar pe tata, eram doar noi doi și vorbele ne erau rare, cuvintele parcă nu mai spuneau mare lucru și nici nu mai prea aveau putere.
Mi-a zis atunci să trec toate chestiile astea „pe curat” și să-i trimit scrisoarea s-o publice în „Clipa”, unde de ceva vreme îmi dăruise un colț de pagină pe care-l marcasem cu un însemn cât un timbru gorjean.
Și mi-am amintit de toate astea acum, la 40 de zile de când Dinu Săraru ne-a părăsit și noi, cei rămași nemeritat singuri pe lume ne-am recules la mormântu-i așezat între cei câțiva mesteceni tineri crescuți sub buza Măgurii Slătiorului, în hotarul grădinii scriitorului pe care, iată că e adevărat, l-am pierdut de curând.
Sfinți părinți și mai multe măicuțe de la mănăstiri au oficiat o slujbă frumoasă în paraclisul așezat de-a dreapta conacului, de-acum casă memorială, apoi au stropit cu vin lespedea și crucea din piatră cioplite cu meșteșug, apoi am împodobit locul cu flori proaspete aduse de cei veniți din sat sau mai de departe, am aprins toți lumânări și l-am pomenit și am încercat, fiecare după puteri, să rămânem cât de singuri, doar cu amintirea Lui. După care au început să curgă poveștile cu și despre Dinu Săraru, așa cum ele ni s-au întâmplat în decursul întâlnirilor noastre. Și au fost multe și am constatat nu fără oarecare mirare că a mai trecut încă o zi dintre cele pe care avem a le petrece de-acum singuri pe lumea asta. Fără Dinu Săraru. Păcat!
Să-i păstrăm peste timp Amintirea citindu-i cărțile pe care le-a scris și vorbindu-l de bine la întâlnirile ce va să urmează a avea loc ca și până acum. Adică avându-l pe-aproape, în mijlocul nostru, chiar pe Dinu Săraru…
*
Umbrele concetăţenilor mei păreau subţiate mult în lumina albă a dimineţii de duminică. Dinspre Parcul Carol, soarele stăpânea deja peste o lume pestriţă, neocrotită şi neglijată, adunată parcă fără nici-un rost în Piaţa Mare. Desfăcută vulgar în câteva drumuri de ţară, mirosind încă a praf şi a ceaţă de Bărăgan, Piaţa Mare mi s-a părut a fi singurul loc unde evenimentele înconjurau cu îngăduinţă imaginaţia noastră obosită definitiv. Dâmboviţa devenise şi ea un lac roşu şi ruginit. Câteva maşini aşteptau uitate la semafor. Din când în când, simulând jalea şi disperarea de peste noapte, taximetrele oraşului slobozeau nişte ţipete strâmtorate între perdele de tablă acoperind întâmplările nemaipomenite ale nopţii. 
Ajunse sub ghilotina de fier, trei vieţi tinere fuseseră brutal cuprinse de singurătate. Inconştienţa vârstei părea a fi argumentul ultim şi cu pretenţii care încerca să justifice ceremonios o formidabilă poveste tristă. Peste hârtia ieftină de ziar, litere mari de plumb împătureau în uitare moartea absurdă, perfectă şi neamânată. Glodul Tamisei se revărsase peste obrajii oraşului, îndoliind cu exclusivitate o lume artistă necuprinsă îndeajuns pe ecranele lumii. Ca la un semn, un ţipăt subţire de copil sfâşie liniştea vinovată a dimineţii de duminică. Din turlele Mitropoliei, clopotele domneşti cer izbăvirea şi îngăduie o brumă de răzbunare.
Pe umărul cartierului vechi, cu casele moarte, decojite şi pline de boli, stă atârnată biserica Stavropoleos, întâmpinând ceremonios şi retoric o lume nouă înzestrată cu alte orgolii. Printre ele, orgoliul de-a te împlini întru Hristos în sfânta dimineaţă de duminică, cu umilinţă şi dulce amărăciune de viaţă, rămâne pretextul pentru care însingurarea merită provocată la curăţenie şi suferinţă.
În noaptea dinspre duminică l-am visat pe tata. Era singur, împuţinat şi pierdut printre amintirile unei vieţi pe care o cam prefirase. Sta drept peste culmea pridvorului din lemn de stejar şi aştepta. În jurul lui, aripi de fluturi vânturau întunericul. Se crăpase de ziuă când visul meu încă mai sângera împotmolit în cutele biografiei mele. Silabisind greu cuvintele intimidate şi ele la întâlnirea cu el, i-am promis, drept dar de sus, împovărat de smerenie, o lumină aprinsă şi o reculegere ostenitoare la slujba părintelui Marchiş, preotul de la Stavropoleos. N-o mai făcusem de mult. Lumina grea şi lăptoasă hărţuia fără milă acoperişurile de tablă, încercând să încălzească lanţul de ziduri sălbatice. De-a lungul lor, ferestrele mari şi murdare reţin pentru o clipă paşii noştri grăbiţi, mărşăluind greu prin tranşeele negre, devenite peste noapte trotuare limpezi şi reci de piatră pătrată. Ne mărturisim curiozitatea şi intrăm pe rând, imaginând cu teamă, în fel şi chip, fiecare şi toţi la un loc, semnul crucii. Aplecaţi sub bolţile tivite frumos cu peisaje înstăpânite de sfinţi, ne dorim privilegii medievale, de parcă am fi nişte bravi călători străini protejaţi de-o nefastă autonomie demonică.
Totul ţine doar cât să clipim. Înăuntru, în faţa altarului învelit într-o catapeteasmă de vis, aurind pustiul din noi cu căldură şi har, icoanele mari, sacre şi palide, ne trântesc imperial cu genunchii de podeaua căptuşită cu covoare vechi, boiereşti. E o linişte grea, însoţită de figuri vrednice, plutind încet sub aure străvechi, înflorite de jur-împrejurul răsplătitor, umplut tot cu alţi sfinţi, curaţi şi cucernici. E încă devreme şi corul de voci curge încet şi serafic peste frunţi şi trupuri plecate, împrumutând interiorului sfânt blazonul singurătăţii noastre. Afară, în curtea interioară, străjuită de vechi pietre împovărate de ghivece cu flori proaspete, albe şi roşii, o lume tânără şi importantă, se dovedeşte a fi la rându-i dăruită cu harul smereniei. Gărzi ambulante de copii nevinovaţi şi zglobii se întrec în a inventa alte şi alte ghiduşii cu care să cucerească şi ei noi teritorii în memoria patriarhală a locului. În pâlniile difuzoarelor, vocea părintelui Marchiş anunţă slovele grele ale Evangheliei. Glasul corului amuţeşte o vreme. Literele aurite din cartea sfântă şi grea de înţelesuri ce se vor mereu dezlegate, se însoţesc cu gândurile noastre păcătoase, încercându-ne. Suntem răsplătiţi cu bunăstarea desferecată dintre copertele aurite, înecate în somptuoase râuri de pietre preţioase.
Semnul crucii ne cuprinde rar. Suntem uitaţi cu toţii, rătăciţi şi singuri. Din turlă se preling pe frunţile noastre sunete calde de clopot. Toaca măsoară şi numără clipe. Auzim în vis glasuri în cor. Suntem paznici umili la porţile cerului. Suntem gardieni cu soldă puţină la uşile catedralei. E duminică. Să ascultăm Sfânta Evanghelie. Părintele Marchiş ne binecuvântă. Ne agăţăm la poala lui Dumnezeu.
În noaptea dinspre duminică l-am visat pe tata. Era singur… În jurul lui, aripi de fluturi vânturau întunericul.
Vasile VASIESCU
