După monografiile „Brâncuși la Craiova” (Ed. „Arc”, 2001; 2002) și „Brâncuși. Tatăl nostru” („Autograf”, 2012), criticul de artă craiovean revine cu lucrarea „Brâncuși. Ultimul dac”, confirmând alegația potrivit căreia „de aproape o jumătate de secol mă ocup de Brâncuși”…
Nu l-a cunoscut efectiv pe artist, dar a fost apropiatul unor cercetători de seamă ai vieții și operei brâncușiene, de la V.G. Paleolog, Constantin Antonovici și Barbu Brezianu, la Petru Comarnescu, Ștefan Georgescu-Gorjan și Natalia Dumitrescu. I-a cunoscut, de asemenea, pe Sidney Geist și Carola Giedion-Welcker, dar și pe nepoții artistului Jeana Brâncuși și sculptorul Vasile Blendea, de la care a reținut prețioase informații.
În ceea ce privește opera Titanului din Hobița Gorjului, Paul Rezeanu mărturisește că „am văzut cu ochii mei, cred, aproximativ 90% din operele lui Brâncuși, aflate în muzee și colecții particulare din întreaga lume, precum și marile retrospective din 1995 de la Paris și Philadelphia.” De un ajutor indeniabil i-a fost accesul la Arhiva Brâncuși de la Biblioteca Kandinski de la Paris, în rectificarea unor informații intrate în conștiința publică.
În „Brâncuși. Ultimul dac. Trei capitole din viață”, Paul Rezeanu revine cu completări și date noi asupra unor aspecte din biografia artistului. Primul capitol, Brâncuși la Hobița-Peștișani, Târgu-Jiu, Craiova, Slatina, Pitești, București, Buzău (pp. 7-101) constituie o reluare a itinerariului biografic parcurs de artist în anii vieții și creației sale pe pământ românesc. Structurată astfel, această parte reia, desigur, date din lucrările precedente, precizându-se că, referitoare la aceste itinerante etape ale vieții, și-au dat cu părerea „și veniți și chemați și nechemați”, debitând „vrute și nevrute”, atât „brâncușiologi de ocazie”, cât și unii din specialiști” („mulți, exagerat de mulți, impostori, neamuri, falsificatori, ca «specialiști»”). Revoltat că pe seama lui Brâncuși circulă o întreagă cultură „auriculară” (ea est: după ureche!), Paul Rezeanu își propune să-l urmărească pe artist foarte îndeaproape, de la naștere (19 februarie, stil vechi, 1876) până la moarte (17 martie 1957).
Discursul critic este unul narativ, pe marginea documentelor existente, autorul urmărindu-și personajul (la persoana a III-a) și punctând anumite aspecte ce-i par „nonconforme” și incontrolabile (deși puține, acestea i se par autorului importante în clarificarea destinului și artei brâncușiene). Astfel, deja menționată în lucrarea precedentă, întâlnim precizarea conform căreia pe strada cu Școala de Meserii se afla, la un număr apropiat, clădirea ce găzduia consulatul austriac. „Presupunem, scrie P. Rezeanu, că încă înainte de a deveni elev la Școala de Meserii, ca băiat de prăvălie, sau mai știm noi când și cum, Brâncuși să fi intrat în contact cu vorbitorii de limbă germană…” La Craiova trăiau mulți meseriași austrieci și germani, aici existând și o biserică evanghelică. De asemenea, nu trebuie uitat că „mai toți profesorii săi, dacă nu chiar toți, erau austrieci, în afară de director care era român”. În acest sens, ne putem explica drumul făcut la Viena, în vara anului 1897 („probabil la recomandarea unui profesor al său”), unde a lucrat în atelierul de prelucrare a lemnului al lui „Herr Roth”, obținând un certificat de capacitate. În cele două luni cât a rămas la Viena, Brâncuși a dobândit cunoștințe speciale în domeniu sculpturii și prelucrării lemnului. A călătorit cu trenul până la Turnu-Severin, iar de acolo cu vaporul pe Dunăre până la Budapesta și Viena.
Nemulțumit că „toți biografii au relatat-o sec”, nepunându-și întrebări cu privire la această călătorie, autorul încearcă astfel să găsească resortul unor oportunități, dar și al unei vocații în fermă devenire.
Cât privește cele „câteva piese artizanale” lucrate de tânărul Brâncuși la Școala de Meserii din Craiova (două rame ovale bogat ornamentate, o casetă din lemn de nuc sculptată cu motive agricole, un joc cu numere de loto, un gherghef și un scaun colțar), admise azi ca „opere artizanate” executate de Brâncuși, „nu există nici o dovadă scrisă în acest sens, ci doar o comunicare orală.” Tot de Craiova se leagă „Bustul lui Gheorghe 
Chițu” (ministrul fondator al Școlii de Meserii), pierdut azi, dar consemnat în presa vremii. Oricum, „anii trăiți la Craiova au constituit perioada cea mai frumoasă din viața sa”, sculptorul afirmând peste ani: „La Craiova m-am născut a doua oară.”
După Craiova, urmeză etapa studențească la Școala Națională de Arte Frumoase din Capitală, unde se înscrie la 30 septembrie 1898, fără examen, fiind susținut pe parcursul întregii școlarizări de epitropia Bisericii Madona Dudu din Craiova și de Consiliul Județean Dolj. Aspectele vieții bucureștene, rezumate și de Paul Rezeanu, se cunosc, viața artistului fiind urmărită în strânsă legătură cu realizările sale artistice (sculpturile și cele două caiete de schițe). Însă autorul respinge teza vieții materiale precare, de vreme ce artistul apare în fotografiile sale „îmbrăcat corect”, în mijlocul colegilor săi, „în costum negru, cămașă albă, lavalieră, ghete bune din piele fină și gambetă pe cap, alteori poartă redingotă sau este îmbrăcat în halat alb de lucru (…) Totdeauna poartă barbă tunsă scurt, bine îngrijită și mustață. Așa era moda…” Să precizăm că și acest aspect „marca Paul Rezeanu” este deja menționat în precedenta lucrare. Operele la care a lucrat ca student, între care „Ecorșeul”, în mai multe exemplare, i-au adus bani frumoși (și prin renunțarea la drepturile de autor a dr. D. Gerota) necesare plecării la Paris în vara lui 1904 (lucrarea dedicată generalului dr. Carol Davila l-ar fi scutit pe tânărul absolvent de Bellearte de serviciul militar cu termen redus).
Plecat la Paris în 1904, Brâncuși va reveni în țară abia peste 10 ani, în primăvara lui 1914, pentru instalarea în Cimitirul Dumbrava din Buzău a „Monumentului funerar Petre Stănescu” („Rugăciunea” și „Bustul lui Petre Stănescu” fuseseră expuse la „Tinerimea Artistică”). De la Buzău, Brâncuși revine la București trăgând la Grand Hotel du Boulevard. Acum îl vizitează pe ministrul Vasile Morțun, prezentându-i „Monumentul lui Haret”, care-i va fi respins. Dezamăgit („Morțun mi-a refuzat Fântâna Arhaică”), Brâncuși va pleca la Craiova, unde își vizitează pe mai vechii săi prieteni și susținători, pe care nu-i mai văzuse din 1898. De la Craiova va veni la Tg.-Jiu și, cu o trăsură, merge la Hobița să-și revadă mama, frații și rudele. S-a înapoiat la București, de unde prin Predeal va pleca „acasă”, la Paris. Abia în 1921 va reveni în România, la doi ani după moartea mamei sale, apoi în 1922, împreună cu tânăra irlandeză Eileen Lane, prezentând-o ca „logodnică”, călătorind împreună la București, Sinaia, Tg.-Jiu, Peștișani și Hobița. La invitația episcopului Vartolomeu al Râmnicului – Noul Sevein, Brâncuși însoțit de Eileen merge la Râmnicu Vâlcea (îl cunoscuse pe înaltul ierarh la Paris, unde acesta fusese ierodiacon al capelei române). Alte reveniri în țară vor avea loc în 1930 (ducându-se la Hobița, hotărăște s-o ia cu el la București pe nepoata sa Jeana și s-o înscrie la facultatea de chimie, obligându-se s-o susțină pecuniar pe toată durata studiilor universitare), apoi în ani 1937-1938, pentru ridicarea Ansamblului sculptural închinat eroilor gorjeni căzuți în Primul Război Mondial.
Se cunosc toate aceste aspecte legate de alegerea locului și materialelor necesare (piatră de Bampotoc pentru Portal, Masă și Scaune, iar fontă pentru Coloană), colaborarea strânsă cu Arethia Tătărescu, președinta Ligii Femeilor Române din Gorj, și Ștefan Georgescu-Gorjan, inginerul care a răspuns de construcția și ridicarea 
efectivă a Coloanei: „Inginerul Ștefan Georgescu-Gorjan e un supraprofesionist și echipa condusă de el la înălțime”, „execuția și montarea Coloanei a fost o operă colectivă, concepția însă a lui Brâncuși.” Și aceste date evocate de autor sunt deja cunoscut din varii lucrări, noi înșine realizând în monografia dedicată Arethiei Tătărescu un capitol destul de consistent privind istoria Ansamblului sculptural brâncușian de la Tg.-Jiu. Precizăm că, în privința Mesei, aceasta este din piatră de Bampotoc, piesa aflată acum în componența Ansamblului fiind compusă din cele două tăblii ale celor două variante (cea de la prima variantă păstrându-se ca picior, peste care s-a pus tăblia noii mese). Acest din urmă aspect, mai puțin cunoscut chiar de mulți din cei ce au dedicat lucrări sculptorului, nu pare să-l intereseze nici pe autor („ce anume nu i-a plăcut e greu de spus, oricum, sunt multe variante și care e adevărul nu-l știm”).
Călătoria din 1938 era a opta revenire a lui Brâncuși în țară și ultima din viața lui, căci, indignat de amânarea repetată a inaugurării, artistul pleacă la Paris (mai întâi la București, unde se tratează de răceală și de o toxiinfecție alimentară), nemairevenind niciodată în țară. E momentul să precizăm că, în ciuda celor afirmate de brâncușiologi prestigioși (vezi Barbu Brezianu, în „Brâncuși în România”, 1998), noi am clarificat chestiunea „neparticipării” artistului la inaugurarea Ansamblului, consultând colecția ziarului local „Gorjanul”, «organ de culură și informațiuni» condus de renumitul Jean Bărbulescu, și documente din „Dațiunea Brâncuși”. E destul să amintim imaginea trucată „Brâncuși asistând la inaugurarea Coloanei” de regăsit în lucrarea lui B. Brezianu „Brâncuși în România”, ca să ne dăm seama că până târziu în brâncușiologia românească acest aspect încă nu era elucidat, confuzia persistând astfel mult timp (vezi documentarul nostru punctual din lucrarea „Brâncuși – studii și eseuri”, 2009).
Capitolul al doilea, Femeile din viața lui Brâncuși (pp. 102-170) reia acest „subiect delicat” asupra căruia artistul a păstrat deplină „discreție”, devenit azi subiect de internet, ba și al unei lucrări semnate de Doina Frumușelu – „Brâncuși mai puțin cunoscut”, 2011).
Împărțite în două mari „categorii” („cele din familie” și „prietene-cunoștințe-cliente-muze-tinere-amante”), Paul Rezeanu evocă cu o decență rezervată aceste relații, ferindu-se de exagerări, de afirmații incontrolabile și de atâtea aspecte de senzație de care biografia lui Brâncuși nu a fost scutită. Desigur, mai întâi este de amintit mama sculptorului pe nume Maria Diaconescu (1851-1919), a doua soție a lui Nicolae Brâncuși, care l-a înțeles pe copil și l-a susținut în anii școlarizării la Craiova. A doua femeie din viața artistului este sora sa Eufrosina/ Fârsina (decedată în 1948), mezina din cei șapte copii ai familiei Brâncuși, pe care o ajută material ori de câte ori vine în țară. Apoi nepoata Ioana (Jeana Șișcă, 1910-1997), fiica mai mică a fratelui Grigore, care a avut o legătură mai strânsă cu „unchiul Costache” (dl Paul Rezeanu a cunoscut-o pe „tanti” Jeana, care i-a evocat drumul la Paris făcut cu prilejul înmormântării lui Constantin Brâncuși pe 17 martie 1957 și incidentul cu Natalia Dumitrescu, «legatara universală» care i-a interzis să intre în atelierul unchiului ei). La „alte rude”, autorul o amintește pe Alice Poiană, „fina sa, unica sa fină”, fiica prietenului parisian Dumitru Poiană, revenit la Hunedoara ca mic negustor.
Din a doua categorie sunt amintite figuri feminine deja cunoscute, mai prezente sau mai puțin prezente în viața lui Brâncuși, fie ca prietene, admiratoare sau amante (Otilia Cosmuță, Maria Bengescu, Irana Renée Fracheon – Muza adormită, Eliza Stănescu, Cecilia Cuțescu-Storck, Margit Pogany – Dra Pogany, Titina Bărbulescu, Leonie Ricou – Portretul doamnei L.R., Agnes Meyer Jr., Florence Meyer, Marina Șaliapin, Milița Petrașcu, Irina și Lizica Codreanu, Sanda Kessel și Magdalena Cosăceanu…
O mențiune specială pentru „logodnica” Eileen Lane, cu care vine însoțit în țară în 1922, Nancy Cunrad – Portretul lui Nancy Cunrad, Mary Reynold, Marthe Lebhertz – „Tonton” (o pasiune târzie, după Doina Lemny), Vera Moore (care dă naștere unicului fiu al lui Brâncuși), Maria Tănase, Jeana Georgescu (o nepoată a lui V.G.Paleolog), Peggy Guggenheim, Carola Giedion-Welcker, Sonia Delannay, Doamnele prietene Arethia Tătărescu și Natalia Dumitrescu, pentru o discuție chiar și Veturia Goga.
Al treilea capitol, Ultimii ani din viață (1946-1957), evocă preocuparea lui Brâncuși de a participa la unele expoziții internaționale în Europa și Asia, dar mai ales îngrijorarea ce pune stăpânire pe artist odată cu noile măsuri de sistematizare care amenințau cu demolarea atelierele din „fundătura dracului” (Impasse Ronsin). În toamna lui 1947, Brâncuși primește vizita moldoveanului Constantin Antonovici, un mare admirator, dar și un artist care va lucra cu Brâncuși în perioada 1947-1951. Sunt anii în care Brâncuși lucrează ultimele sale opere („Cariatidă”, lemn, și „Marele cocoș”, ghips), tratându-și vizitatorii și invitații cu multă „bunătate” și „omenie”. Tot în 1947, poposesc în atelierul sculptorului doi tineri pictori români, Alexandru Istrati și Natalia Dumitrescu, cei care vor avea grijă în anii din urmă de artist, lor încredințându-le Brâncuși calitatea de „legatari universali” ai operei sale. Dar marea îngrijorare a lui Brâncuși este legată de soarta operelor sale și a atelierului din Impasse Ronsin, amenințat cu demolarea de Assistence Publique. O mare indignare se născuse în sufletul lui Brâncuși și în urma evenimentelor petrecute în țară după război, când România căzuse pradă comunizării forțate, instalându-se aici un regim politic proletcultist ostil artei adevărate. În două ședințe succesive ale Secției de Literatură și Artă a Academiei deja „reformate”, opera lui Brâncuși fusese acuzată de „morbiditate” și „decadență”, contravenind „realismului” indus de doctrina stalinistă. Își dăduseră concursul în defăimarea artistului reprezentanți ai noii Academii, epurate de valori fără „origine sănătoasă”, printre care, culmea, se găseau spirite aservite noii ideologii, precum: Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Al. Graur, Iorgu Iordan, Krikor Zambaccian, G. Oprescu, Ion Jalea, A. Toma ș.a. Mai mult chiar, proletcultiștii de la Tg.-Jiu „s-au gândit să facă rost de fier vechi prin demolarea Coloanei fără sfârșit”, neștiind că „este din fontă și nu din fier”… Au legat-o cu lanțuri trase însă nu „de două tractoare”, ci de unul cu șine condus de mecanicul Milotin, după cum avea să ne informeze, într-un interviu publicat de noi încă de acum zece ani și mai bine, regretatul mason hobițean Tănasie Lolescu. „Brâncuși a aflat de cele două evenimente de la Academie (din 28 februarie și 7 martie 1951) și de la Tg.-Jiu” (p. 198), rămânând „siderat” și cuprins de un profund sentiment de amărăciune și revoltă.
Cum deja susținusem și noi în „Brâncuși – studii și eseuri”, Brâncuși devine un „revoltat politic” împotriva „vânduților de la București”. La 1 august 1951 își depune cererea pentru obținerea cetățeniei franceze „și de aici încolo, cu Dumnezeu înainte”… Atelierul-muzeu cu toate operele sale, amenințat de adresele prin care Assistence Publique (proprietara locului) îl soma pe Brâncuși, devine propria sa îngrijorare majoră. Încep tratativele cu Muzeul Național de Artă Modernă din Paris pentru donarea Atelierului. La începutul lui 1955, artistul suferă un grav accident (fractură de picior), rămânând în spital 112 zile, până pe 3 mai, după zeci de intervenții, examinări radiologice și analize de laborator. În toamnă primește propunerea avocatului Barnet Hodes din Chicago de ridicare, pe malul lacului Michigan, a unei uriașe Coloane fără sfârșit, cu variante de la 200 la 500 de metri. Dându-și verbal consimțământul, Brâncuși promite a se implica în uriașul proiect, dar starea sănătății îl ține pe loc.
Noi vizite ale unor oficiali români (scriitorul Eugen Jebeleanu cu soția, ministrul plenipotențiar al Legației României la Paris, Mircea Bălănescu) îl asaltează, dar artistul nu mai răspunde nici prietenilor mai vechi pe care-i suspectează de a fi făcut „pactul cu diavolul”. La 12 aprilie 1956, Brâncuși lasă prin testament Statului Francez, respectiv Muzeului Național de Artă Modernă, atelierul său cu întregul conținut (opere, mobile, unelte – „Voința mea ultimă și Testamentul meu ultim”, – împuternicind pe soții Istrati cu titlul de „legatari universali” și moștenitori ai banilor lichizi care nu erau puțini.
La 17 martie 1957 Brâncuși moare în atelierul său, încheindu-se astfel un destin artistic de excepție și o legendă de „mare român”: „Fusese «ultimul dac»”, conchide autorul, reluând o sintagmă din Milița Petrașcu, care văzuse în Brâncuși „ultimul dac ajuns până la noi”. De unde și specificația sintagmatică din titlul lucrării dlui Paul Rezeanu. „Constantin Brâncuși – conchide tranșant criticul– n-a făcut parte din nici o grupare, n-a aderat la nici un curent artistic (…) A fost sculptorul care a marcat o epocă, a fost un deschizător de drumuri și indiscutabil o personalitate care și-a pus puternic amprenta pe întreg secolul al XX-lea.”
Zenovie CÂRLUGEA
