PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS 2021

1163

† Dr. Irineu,
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI MITROPOLITUL OLTENIEI
PREACUCERNICULUI CLER, PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI,
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Hristos a înviat!

Taina mântuirii noastre se desăvârșește în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În acest mister se află lucrarea răscumpărării noastre care iradiază asupra a tot ceea ce este în noi şi în lume, dând un nou sens existenţei făpturilor. Astfel, Joia Sfântă şi noaptea întunecată a Muntelui Măslinilor, spre care Domnul Hristos iese împreună cu ucenicii Săi, fac parte din suferinţa şi singurătatea Celui Ce S-a făcut om pentru ridicarea noastră din robia diavolului. Mântuitorul a mers totdeauna în viaţa Sa pământească în întâmpinarea Crucii şi a Învierii Sale din morţi. În durerea Sa, El a cuprins tot răul din lume şi a rezumat toate formele răutăţii omeneşti: trădarea lui Iuda, tăgăduirea Apostolului Petru, acuzarea în faţa Sinedriului şi încredințarea în mâinile păgânilor pentru a fi judecat ca un răufăcător. Aceste evenimente au purtat în ele taina iubirii negrăite a lui Dumnezeu-Tatăl pentru lume, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.
Domnul nostru Iisus Hristos a mers, deci, prin moarte spre Înviere, alungând întunericul depărtării oamenilor de Dumnezeu. Întunericul înseamnă lipsă de comunicare, o situaţie în care oamenii nu se văd unii pe alţii. Este un simbol al neînţelegerii şi al păgubirii adevărului. Este spaţiul răului, care se ascunde de Lumină pentru a putea să se dezvolte. Mântuitorul Însuşi, în acest loc al răului, a lucrat mântuirea noastră. El este lumina şi adevărul, comunicarea, curăţia şi bunătatea. Mergând spre moarte, El intră în noaptea existenţei noastre pentru a alunga întunericul şi pentru a inaugura o nouă zi a luminii lui Dumnezeu în istoria omenirii, Ziua Învierii. Mai înainte, Domnul slavei, în Grădina Ghetsimani, a vorbit cu Tatăl ca Fiu iubit al Său. El a dorit, în acest moment de răscruce, să-i aibă aproape pe Apostolii Săi: Petru, Iacob şi Ioan. I-a ales pe aceşti trei ucenici pentru că aveau experienţa Schimbării la Faţă şi au cunoscut, dincolo de istorie, comuniunea Mântuitorului cu Drepţii: cu Moise şi Ilie. Au auzit cum El vorbea cu amândoi prorocii despre „ieşirea Sa din această lume”. Aşadar, Răstignirea Domnului ajunsese să fie cu adevărat o dramă istorică ce trebuia să se împlinească definitiv pentru mântuirea lumii. Evident, prin această Jertfă, Mântuitorul ne-a descoperit pasul esenţial al ieşirii noastre din robia diavolului şi înaintarea noastră spre libertate şi spre o viaţă nouă. Din păcate, omenirea în acele momente L-a părăsit pe Creatorul şi Salvatorul ei, cerând în locul Lui un ucigaş nelegiuit, pe Baraba. Şi ucenicii, a căror apropiere a căutat-o Domnul Hristos în acel ceas de suferinţă extremă, au adormit repede.
Totuşi, chiar cuprinşi de somn, ei au auzit câteva din cuvintele Mântuitorului şi au observat ceva din atitudinea Sa. Din acea noapte, ucenicii nu vor uita niciodată că Domnul Hristos Îl numea pe Dumnezeu „Tată”. Acest cuvânt afectuos, al intimității casnice şi al încrederii nezdruncinate, era cuvântul pe care nimeni nu îndrăznea să-l adreseze lui Dumnezeu. Cuvântul „Tată” face parte din limbajul Celui Care este într-adevăr Fiul Tatălui, al Celui Care Se află în comuniune cu Dumnezeu, în cea mai profundă intimitate de Fiinţă şi de iubire cu El. Tatăl nu L-a părăsit pe Fiul Său în moarte, ci I-a „dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl”.

Preaiubiţi fraţi şi surori,
Învierea Domnului reprezintă locul de întâlnire între Dumnezeu Cel milostiv, Care a venit în lume să ne mântuiască, şi omul păcătos, supus morţii şi stricăciunii. În derularea acestui proces, pe Golgota s-a dat lupta între credinţa în Dumnezeu şi iubirea de sine a omului. Cei care treceau pe lângă Mântuitorul pironit pe Cruce rosteau cuvinte de ocară, acuzându-L pe nedrept, iar Domnul cerea de la Tatăl iertare pentru ei. Desigur, biruinţa lui Dumnezeu n-a întârziat, căci prin Cruce a venit bucurie la toată lumea, milostivirea Sa coborându-se peste toţi oamenii, chiar şi peste cei care L-au defăimat şi L-au răstignit. Domnul, prin Cruce, a izvorât iertarea şi a renăscut iubirea frăţească. Mâinile Lui pironite pe lemn au deschis o viaţă nouă în care, de intră cineva, nu mai este arătat cu degetul pentru faptele sale, ci îmbrățișat ca fiu iubit al Său. Astfel, prin iubirea Sa până la moarte, Mântuitorul Iisus Hristos a stins ura şi a învins nedreptatea. Iubirea Lui fără margini a făcut loc şi celui asuprit şi marginalizat, deschizându-i calea întru cunoaşterea deplină a Tatălui. De acum înainte, prin Înviere, tot omul are posibilitatea să-L cunoască pe Dumnezeu aşa cum este El cu adevărat. El este Bunătatea absolută în care putem avea încredere, pentru că El poate totul. El este Cel atotputernic întru Care suntem ridicaţi din ameninţarea puterii răului la recunoașterea Dumnezeirii, cu încrederea că El învinge totul: iadul şi moartea.
Biruind forţele întunericului, Domnul nostru, Cel înviat din morţi, şi-a întins privirea, în nopţile răului, alungând urâţenia întregii minciuni diavoleşti. Ca Unul Care este Preacurat şi Preasfânt, El biruieşte prin Crucea şi Învierea Sa răul din această lume, care se revărsase asupra Lui. Cuprinzându-ne în Jertfa şi Învierea Sa, Domnul ne-a chemat la momentul unirii cu El în dragoste. Prin aceasta, El ne-a arătat că doreşte să venim la Tatăl. Întrebarea este dacă şi noi Îl dorim cu adevărat? Există oare înlăuntrul nostru râvna sfântă prin care să devenim una cu El? Sau suntem indiferenţi, distraţi, plini de alte preocupări pământeşti? Sfântul Grigore cel Mare, Episcopul Romei, într-una din omiliile sale, se întreba: „Ce fel de persoane sunt acelea care vin fără haină de nuntă? În ce consistă această haină şi cum se obţine?” Răspunsul său este: „Cei care au fost chemaţi şi vin au într-un fel credinţă. Credinţa le-a deschis uşa. Însă le lipseşte haina iubirii. Ca atare, cel care trăieşte credinţa nu ca iubire nu este pregătit pentru nuntă şi este scos afară”.

Dreptcredincioşi creştini,
Adevărata bucurie, care nu piere niciodată, se dobândeşte numai prin Crucea şi Învierea Domnului Iisus Hristos. Acesta este un paradox, dar şi o mare realitate. Noi ne înşelăm când ne imaginăm că bucuria sau fericirea înseamnă a nu avea necazuri şi greutăţi, a poseda cât mai multe bunuri materiale, a ne împlini plăcerile simţurilor sau a avea o poziţie socială cât mai înaltă. Trebuie însă să ştim că aşa-zisa „fericire” de pe urma bunurilor lumii acesteia este foarte înşelătoare şi de scurtă durată. Din păcate, cei mai mulţi oameni caută astăzi doar această fericire pământească şi uită cu totul de bucuria cerească spre care năzuieşte sufletul omului. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” , ne zice Mântuitorul Iisus Hristos. Prin urmare, bucuria adevărată şi fericirea netrecătoare le primim numai de la Dumnezeu şi numai atunci când Îl punem pe El pe primul plan al vieţii noastre. Dacă în fiecare zi ne vom încredinţa viaţa lui Dumnezeu şi ne vom ruga cu credinţă, punându-I înainte necazurile pe care le avem, vom simţi în sufletul nostru nu numai curajul şi puterea de a învinge suferinţele vieţii, ci şi bucuria care nu este pământească, ci cerească. Fireşte, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat această posibilitate să fim fericiţi în lumina Învierii Lui. Tocmai pentru aceasta, vă îndemn să vă apropiaţi mai mult de Domnul Cel răstignit şi înviat pentru păcatele noastre. El a înviat şi ne-a dăruit viaţă veşnică. Iertarea şi harul Lui ne vor da putere să fim uniţi în credinţă, iubire şi frăţietate. Atunci când vom fi mai ispitiţi de cel rău să urmăm cugetul lumii, să ne amintim de cuvintele Lui: „Cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”. De bună seamă, ceea ce în ochii oamenilor este o pierdere, pentru cei credincioşi este comuniune în iubire cu Dumnezeu. De asemenea, Mântuitorul ne cheamă să ne curăţim simţirile şi să vedem pe cei care sunt în suferinţă şi în durerile vieţii pentru a-i ajuta şi mângâia. Cu cât vom fi mai alipiţi de Domnul Iisus Hristos, cu atât vom fi mai deschişi spre fraţii şi surorile noastre în credinţă. Aproapele nostru va fi calea pentru a ne salva pe noi înşine din necazurile prin care trecem în această epidemie. Aşadar, să păstrăm în inimă cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă este cineva binecredincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat. De este cineva servitor înţelept, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata”. Domnul să ne ajute să mergem împreună pe calea Învierii şi iubirii, pentru a fi martori credibili ai Dumnezeului Celui viu.
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,
† Dr. Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here