Păcatul

276

sf nicolaeTemelia cea dintâi pentru mântuirea sufletului nostru este să-L cunoaştem şi să-L primim în inima noastră şi în casa noastră pe Hristos. Numai Lumina Evangheliei şi a Duhului Sfânt ne va putea trezi şi învia la o viaţă nouă pe toţi cei morţi în patimi şi îngropaţi în păcate, pe toţi cei ţinuţi în robie şi în orbire sufletească de către satana, duşmanul cel de moarte al sufletului nostru şi al neamului nostru.

Aşadar, greşeala lui Adam a lăsat în noi otrava păcatului. A lăsat pe omul cel vechi, firea cea veche. Însă – lucru minunat! – Domnul Iisus a venit să nimicească această otravă. A venit să omoare în noi pe omul cel vechi, firea cea veche, ca să trăim în omul cel nou, în omul duhovnicesc (I Cor 2,14). Astfel, Domnul Iisus, prin Jertfa crucii, ne-a dat putere să murim faţă de păcat. A muri faţă de păcat este o chemare a mântuirii şi se ajunge la împlinirea ei numai după o viaţă întreagă de luptă şi biruinţă. Păcatul! O ce grozav cuvânt! Numai când aud acest cuvânt mă cutremur, fiindcă în el văd pricina tuturor nenorocirilor care au prefăcut pământul într-un loc al scârbei, al lacrimilor, al amărăciunilor, iar pe om, făptura lui Dumnezeu, l-a adus într-o stare de osândă şi nenorocire. Până a nu se ivi păcatul, în Gradina Edenului era pace, era linişte şi fericire. Dar când s-a ivit el, nenorocirea şi jalea, durerea şi plânsul au luat locul cântecelor şi al bucuriei. Îndată ce s-a ivit el, în gradină florile au început să se usuce, fiinţele fugeau una de alta îngrozite…

O, vai, ce lucru grozav! Înainte de a veni păcatul, Creatorul a spus despre pământ şi despre toate cele create că „sunt bune foarte”, însă când s-a ivit păcatul, acesta L-a tulburat atât de adânc pe Dumnezeu, încât a spus că-I pare rău că l-a făcut pe om (Fc 6,6).

Cât de fericit era omul când trăia şi se desfăta în Grădina Edenului în faţa Creatorului său! Dar îndată ce a săvârşit păcatul el s-a ascuns din faţa lui Dumnezeu. Cât de înşelător este păcatul şi ce pustiire aduce el în viaţa oamenilor! Cât de mult strică el frumuseţea sufletului! Păcatul, o, cât suferim pe urma lui! Măcar dacă am avea mustrare de conştiinţă.

Noi, toţi care credem în Hristos, trebuie să murim duhovniceşte faţă de păcat, ca să înviem faţă de neprihănire. Trebuie să murim sufleteşte faţă de lumea aceasta, ca să înviem şi trupeşte pentru lumea viitoare. Va trebui să murim şi trupeşte, din forma aceasta, pentru pământ, ca să înviem în forma cealaltă, pentru Cer (I Cor 15,42-52). O, Doamne Iisuse, Te rugăm vino atunci la noi luminos şi fericit; despică pereţii de ziduri şi treci prin uşile încuiate! Îmbrăţişează-ne sufletul zdrobit şi sărută-ne ochii înlăcrimaţi, ca bucuria noastră să revină iarăşi strălucită şi dulce! Amin.

Iconom Stavrofor Preot Stoichin Gheorghe – Spitalul Judeţean Târgu Jiu

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here