Am să vă destăinui o taină: paradisul din Ostrakon al lui Ion Popescu Brădiceni este satul Brădiceni. De la Schit şi până la Bâlta şi dacă împingi puţin cercul cum îl rostogolea el pe drum, pe la 7 ani, ajungi la Teleşti, Săuca, Hobiţa, Peştişani, Frânceşti, Bâlta, Arcani, Stolojani, Câmpofeni, Buduhala. Şi de aici începe Filozofia de la Republica lui Platon şi Politica lui Aristotel până astăzi.
Desigur, Scriitorul ne spune că a citit Vedele şi chiar pe unele pietre de la Sarmizegetuza le-ar fi descifrat amănuntele.
Paradis cu oameni isteţi, de toată fala cu care te-ai mândri şi nu numai atât, dacă te-ai răni cumva, poţi să-i pui la rană. Că Leul era împărat, asta a fost odată că aici a mai locuit şi un Elefant, i-au descoperit unii trompa pe care scria „dă-i cu măsură băutura”. Că pe timpul acela şi Dumnezeu vâna la una cu oamenii prin Pădurea de la Schit şi beau împreună vin mai spre Bistriţa, asta se întâmplă şi în zilele noastre, de când Brădicenii a fost cultivat cu oameni. Cică nişte marinari pe o corabie i-ar fi adus şi ei s-au înmulţit „ca merii ca perii în mijlocul verii”. Dar corabia lor s-ar fi prăpădit aici la noi, la Schit. Însă pe când, la Schit, nişte ţărani cu dragoste de glie au ucis un soldat neamţ sau ungur, asta vă spun eu că din altă poveste am aflat, cică neamţul sau ungurul se dedase la fetele satului. Ale Frumoase din basm, mărturie stă o cruce la Schit, satul din „intrinsec a devenit extrinsec”, vorbindu-se despre el şi la Viena şi la Budapesta, chiar şi în Rusia, unde un amic, de aici din Brădiceni a dus tratative douăzeci de ani, pentru Marusia să vină să vadă Brădicenii. Asta ca un colac peste pupăză. În toate acestea, adică în Romanul lui Ion Popescu Brădiceni, există şi un Androgin care uneori meditează „Dă-o în mă-sa de viaţă”. Limba era aceeaşi şi comunicarea la distanţă se făcea aprinzându-se pe dealuri focuri instantaneu. Bărbaţii coborând din „Bă” şi femeile din „Fă”, „Fă ţaţă Mărie”. Acum au telefoane mobile orice fată drăguţă şi pruncii de ţâţă. Cu timpul, Dumnezeu şi cu Petru veneau mai des pe aici şi au numit Brădicenii „Edenul de acasă”, pe care alţii l-au pus pe-o carte de versuri. Rapoartele, mai toate, le scria Sfântul Ilie, care se pare, cultiva şi el nişte vii. Una în Dealul Hobiţei, una în Dealul Bătrân spre Arcani şi noi am descoperit una şi în Urlani, într-o noapte când eu şi Ion Popescu Brădiceni, cu calul de foc al lui Nistorescu Ionel am fost să ne închinăm la Mânăstirea de piatră Mierlăriţa, în dosul casei lui Buligan. Personajul principal al romanului, Adrien Danp se duce în lume, participă la propria urcare şi cădere, înjură, se iluminează, bravează, dar mereu trebuie să se întoarcă la izvoare să mai prindă putere, într-un cuvânt să mai sugă lapte de la mama. Pe insulă de Brădiceni, vine şi Orfeu, care prin cântecul său întârzie dezlănţuirea furtunii. Că numai Orfeu îi poate simţi versurile lui Adrien Danp. În insulă au loc nunţi şi botezuri şi înmormântări cu un ritual păstrat de mii de ani. Mor bătrâni şi tineri, mor îndrăgostiţi, şi pe mormântul lor va creşte un brad şi o viţă de vie. Strugurii lor vor da un elixir de tinereţe fără bătrâneţe după care va veni chiar regele Angliei pentru soţia lui moartă prea timpuriu. Din insulă nu putea să lipsească Marele Brâncuşi Constantin Întâiul. Aici, Ion Popescu Brădiceni trebuie să recunoască, prea mult s-a plimbat prin Târgu Jiul lui şi a căzut în naturalism, prea mult seamănă Masa Tăcerii cu cea din Parc, Poarta Sărutului cu Poarta Sărutului şi Coloana cu însăşi Coloana Infinitului. În speranţa că autorul nu va lua Premiul Nobel pentru Literatură, aduce şi un şarpe, care l-a luat de la Nicolae Al Lupului, balaur cu şapte capete care şi-acum ar mai trăi prin Munţii Parângului cu coada în Bistriţa şi capul în Cerna. Acest Eden este şi refugiul scriitorului ca oamenii să nu-l uite, măcar acum în Secolul 21, când trăieşte în aventura raţiunii propriei existenţe. Şi ca să nu fie singur, îl aduce şi pe Căpitanul Adrien Danp „un vizionar, un utopic şi un pasionat colecţionar de produse exotice, beneficiarul unor vise mereu fericite sau al unor coşmaruri cumplite după cum era luna la Empireu sau la degetul mic. Căpitanul practica magia şi ca şi autorul ar fi iubit pe Maria dacă aceasta nu ar fi fost dina alt veac şi n-ar fi purtat comănac. Aşa că, v-am făcut curioşi. Puneţi romanul pe pâine, e comestibil doar pentru Zei. Şi dacă vroiţi să-l citiţi, numai în turla Bisericii din Brădiceni.
Ion Căpruciu
