Sistemul de Învățământ, în orice țară din lume, este bipolar, în sensul că presupune existența a doi factori: învățător (educator, îndrumător, profesor) și învățăcel (școlar, elev, student, discipol, ucenic). Să nu uităm o clipă că toți, cândva, am fost învățăcei, prin urmare, toți suntem produsul școlii, de la grădiniță până la absolvirea unor studii superioare. Școala și universitatea ne-au conferit diplome pe baza cărora exercităm o profesie. Din capul locului, vreau să afirm că sunt de-a dreptul oripilat, înspăimântat, îngrozit de ce se petrece în învățământul românesc postdecembrist, de care s-a ales praful, într-o ,,democrație originală”. Sunt înfiorat, uluit, când mă gândesc cât de înjosit și umilit a ajuns omul de la catedră, încât să fie agresat de elevi. Gesturile obscene ale unui elev față de o profesoară ne-au produs o indignare, o revoltă sufletească amestecată cu amărăciune și mânie. Așa se întâmplă dacă libertatea, adică posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință, dar cu respectarea strictă a legilor și a normelor de conviețuire într-o colectivitate, se confundă cu libertinajul. La cele menţionate mai sus, se adaugă: amplificarea unor manifestări de violenţă între elevi, abandonul şcolar masiv, analfabetismul funcţional şi consumarea de droguri.
Ce-a ajuns bietul dascăl considerat cândva de Octavia Goga „ un sfânt căzut dintr-o icoană!?“ Până când și o bătrânică, o femeie simplă, deunăzi mi s-a adresat în felul acesta: „Domnule profesor, barim (adverbul „barem”) să iasă și nepotu-meu un amărât de dascăl.”
Respectul japonezilor față de împărat se manifestă prin obișnuitele reverențe. Dacă un profesor vrea sa respecte acest salut ceremonios, împăratul nu ii permite, venind cu argumentul: „Tu m-ai învățat pe mine, nu eu pe tine” . Teofil Lung, un celebru chirurg clujean, cunoscut peste hotare, în cartea sa, „Mantaua lui Hipocrate” , Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012, are aprecieri elogioase despre dascăli: „Fără dascăli, am fi analfabeți și mutilați în comportament și cunoaștere. Pe umerii dascălilor s-au clădit națiunea și țara, ei au fost lumina care ne-a ajutat să nu orbecăim pe drumul devenirii noastre. Lui, învățătorului, i se cuvine un piedestal la care sa privim cu recunoștință.”
Pe ultima copertă, verso, a cărții noastre, „Pe cărări spirituale. Evocări”, Editura Măiastra, 2023, am dat următorul citat aparținând lui Dumitru Almaș, profesor universitar și scriitor român: „Nimic nu e mai frumos, mai nobil și mai greu sub soare decât meseria de educator, învățător sau profesor, de grădinari de suflete umane, de călăuză a celor mai curate și mai pline de energie mlădițe” . În gândul meu: „S-au dus pe Apa Sâmbetei, în vremurile noastre, frumusețea si noblețea meseriei de dascăli”. Își păstrează valabilitatea enunțul „Nimic nu-i mai greu sub soare” decât meseria de educator, învățător sau profesor. Prin acest enunț, sunt contrazise opiniile unor oameni intervievați cu ocazia grevei dascălilor, care limitau activitatea profesorului la doar 3-4 ore pe zi.
George Călinescu, pe când era profesor la un liceu, gazda, văzându-l mereu citind și scriind, i se adresează: „Da’ bine, maică, și acum mai înveți?”
Ne permitem să dăm la iveală un aspect relevant din activitatea noastră de profesor, aflat la început de drum, in perioada noviciatului. Obligați să întocmim planuri de lecții, aveam în planificarea materiei o compunere după tablou. La sfârșitul manualului se afla tabloul „Atacul de la Smârdan”, celebra compoziție aparținând lui Nicolae Grigorescu, genialul poet al culorilor, care a mers ca reporter pe front, în timpul Războiului de Indepență. Aveam in propria bibliotecă o cărticică despre Nicolae Grigorescu, Editura Meridiane și scrierea lui Alexandru Vlahuță, „Pictorul Nicolae Grigorescu”, dar nu am găsit referiri amănunțite despre acest tablou prost reprodus în manual. Am consultat și bibliotecile din localitate, dar in zadar. În ultima instanță, am aruncat încă o privire mai atentă spre biblioteca personală, observând o carte scrisă de Petru Comarnescu, critic de artă, cu titlul „Nicolae Grigorescu”, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1959. Tabloul respectiv era comentat cu amănunte. Cunoscănd planul unei compuneri după tablou, pregătirea acestei lecții mi-a răpit 6 ore din timpul meu.
Profesia de dascăl, dacă este exercitată cum scrie la carte, este foarte grea. Trebuie să fii om de carte, având în vedere că „Profesorul învață toată viața pentru el, dar trebuie sa știe pentru toți”. Docendo discitur (lat. Înveţi, învăţând pe alţii).
Același medic din Cluj-Napoca, Teofil Lung, specializat în chirurgie oro-maxilo-facială, profesor universitar doctor, membru al unor asociații profesionale naționale și internaționale, în cartea sa cu titlul mai sus-menționat, introduce un capitol cu titlul „Anonimii”, adică „cei mulți și neînsemnați” , dar care întrețin „flacăra vie în această lume să nu se clatine din temelii.” Acestor oameni modești le datorăm hrana propiu-zisă, dar și spirituală, veșmintele și acoperișul deasupra capului. Ei sunt aceia care ne luminează mintea și ne pregătesc drumul in viață, ei ne alină durerile și ne salvează din ghearele morții. Autorul îi înșiră pe toți ,,anonimii”, de la profesori, medici, constructori, țărani, până la gunoieri. Interesant e că în acest anonimat se încadrează și omul de geniu.
Dacă e să folosim terminologia născocită și legiferată de politicienii parlamentari, prin divizarea românilor in oameni „speciali” și „nespeciali”, „anonimii” lui Teofil Lung s-ar încadra în cea de-a II-a categorie, de „nespeciali” . Culmea ironiei, prin asa-zisa reformă a pensiilor speciale, se elimină omogenitatea „specialilor”, cu alte cuvinte, „speciali” și mai „speciali” . Spre stupoarea noastră, se ajunge până acolo că se prezintă o listă cu nominalizarea unor persoane mai „speciale”, adică cei care fac excepţie. Este o crasă sfidare la adresa românilor, provocatoare de o mare indignare.
Cei învestiți să restabilească dreptatea, adevărul, prin natura profesiei lor, pot să ne spună dacă este moral si constituțional acest lucru. Desigur, vinovați sunt parlamentarii care au dat asemenea legi aberante, provocatoare de discriminări intre diferitele cateogorii profesionale, iar, in prezent, nu știu cum să iasă din această incurcătură creată de ei înșiși.
O bucurie enormă aș fi trăit-o dacă s-ar fi rostit numele unor oameni cu adevărat ,,speciali”: numele celebrului chirurg Dănăilă, devenind un nume sonor in toată lumea, care a salvat de la moarte peste 40 000 de suflete, sau numele președintelui Academiei Române, academician Ioan-Aurel Pop, un ardelean de ispravă, mare patriot, cunoscător profund al întregii istorii a României, pe care, auzindu-l vorbind, simți cum îți râde inima. Așișderea dacă s-ar fi pronunțat numele unui mare actor, Florin Piersic, care a afirmat că îi este rușine să spună ce pensie are. Florin Piersic si alții ca el ne-au adus bucuria în casă, ne-au desfătat sufletele ani de-a rândul, făcând să suportăm mai ușor stresul sau depresia. Apropo, bine că mi-am adus aminte! Florin Piersic, luând in mașină o femeie simplă, aflată la ocazie, l-a recunoscut imediat pe marele actor și, în discuții, printre altele, i-a spus: „Domnule Florin, mă mir cum de se mai face ziuă!” A rămas surpins de această zicere rostită de țărancă, izvorâtă dintr-o înțelepciune. E inutil sa decodez această rostire înțeleaptă.
Pensionar din 2000, dar continuând câțiva ani, din lipsă de profesori, mi-am onorat profesia, voluntar aleasă, nu impusă, cu credință și devotament. Numai Cel de Sus și promoțiile de elevi pot să mă judece. Nu pot fi apatic, indiferent la ce se întâmplă în învățământul românesc. Îmi fură somnul o întrebare firească: cum se poate ajunge la un învățământ performant în România? Răspunsul este acesta: numai atunci când educația va deveni de facto o prioritate națională, nu în verbiajul politicianist, printr-o finanțare consistentă, iar formatorii, în speță oamenii de la catedră, să fie retribuiți în așa fel, încât, în sistem să fie atrași cei mai buni elevi și studenți, deziderat exprimat de însuși academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române sau de academicianul Berindei. Dacă nu se iau aceste măsuri pentru restabilirea demintății profesorilor, ca formatori de cunoaștere și de caractere, de scoatere din anonimat și de situare pe podiumul pe care-l merită, înseamnă că politicienilor le convine existența unor români mai puțin educați, pentru a fi mai uşor manevrați şi manipulați.
Am fost invadat, împresurat de o vrednică satisfacție, văzând că medicul Teofil Lung deschide calea „Anonimilor” tot cu dascălii, nu cu medicii, situați pe un loc secund: „Să ne gândim cu dragoste la milioanele de dascăli care, cu răbdare și dragoste, ne-au luminat mintea și ne-au deschis drumurile în viață. Să le fim recunoscători in fiecare zi a vieții noastre, pentru că de mii de ani încearcă să facă omenirea mai înțeleaptă şi mai frumoasă.” După cum observăm, Teofil Lung se referă la întreaga lume.
Degradarea profesiei de dascăl se observă și în limbajul folosit mai întâi de un grup restrâns de oameni (elevi și studenți), deci, inițial, argotic, căpătând mai târziu prin uz caracter de masă, deci familiar. Sunt cuvinte întâlnite și în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române ediția a III-a (DOOM 3): „proful”, „profa”, „dirigul”, „diriga”. Autorii Dicționarului nu recomandă folosirea acestor cuvinte.
În concluzie, învățământul românesc de azi se află sub semnul unui evident paradox: formatorii de cunoaștere și de caractere, dascălii, sunt înjosiți și umiliți de aceia pe care i-au format.
Constantin E. Ungureanu
