(Fragment din volumul inedit Amintiri despre oameni și neoameni, în curs de apariție, sub îngrijirea lui Sorin Popescu)
Era pe o stradă necunoscută.
Când automobilul a stopat, am deschis portiera și ieșind i-am răspuns amabilei gazde:
– Trimite răspunsul prin poștă, fiindcă eu nu voi mai veni la dumneata nici mâine dimineață și niciodată.
Aceasta a fost până astăzi ultima mea întâlnire cu Grigore Geamănu.
Mai relatez ceva în legătură cu persoana sa, ca un fel de încheiere a unei vieți, sau mai bine zis, a unui capitol din viața sa particulară, dar care a fost o consecință tot a vieții politice.
Lucra mereu împreună cu Teoharie Georgescu, ministrul de interne, șeful său. Adesea îl invita în familie. Multe probleme le rezolvau chiar acasă la Geamănu, ministrul fiind burlac.
Fosta ofițereasă Pârcălaboiu, actuala doamnă Geamănu a întors într-o zi spatele și celui de-al doilea soț al său, căsătorindu-se cu al treilea bărbat, Teoharie Georgescu.
Ce-o fi determinat-o să-l părăsească pe doctorul în științe juridice de la Sorbona, pentru fostul muncitor tipograf?
Pentru Geamănu a fost o grea lovitură.
Nici nu s-a mai recăsătorit.
La întrebarea de mai sus, am primit un fel de lămurire răspuns peste puțin timp, când găsindu-mă ca deținut politic într-o închisoare suprapopulată, am stat de vorbă cu preotul Oprișan, tatăl femeii care își schimbase legal bărbații. Era și el tot o victimă a unor represiuni politice de ordin general, iar cei doi gineri l-au lăsat să-și ispășească vina de a se fi născut înaintea instaurării comunismului în România.
Într-o zi l-am întrebat pe acest tată al unei fiice care l-a înzestrat cu trei gineri:
– Părinte, spune-mi te rog adevărul, printr-o comparație imparțială, care din cei doi gineri, Grigore Geamănu sau Teoharie Georgescu ți s-a părut mai bun?
Fără să stea pe gânduri, ca și cum ar fi fost pregătit, ca și cum i s-ar mai fi pus această întrebare, mi-a răspuns cu un glas blând, lipsit de ranchiună:
– Taică, adevărul adevărat: Teoharie e mai bun. Geamănu mă primea totdeauna batjocoritor, nu ca pe-un tată, nu ca pe-un preot, ci ca pe-un om slab, gata să-ți rabde glumele nesărate, ironia, insulta chiar, mascată sub fraze pompoase, ori sub citate cu mai multe înțelesuri. Se lega de biserică, de bătrânețea oamenilor, de necredința femeii în fața mea și a fiicei mele, care îl părăsise pe căpitan fiindcă era un papă-lapte, dar încăpuse de fapt pe mâna unui chinuitor de suflete.
– Și Teoharie?
– Acesta are cuviința unui om. Nu amestecă viața din casă, cu politica. Își respectă nevasta, fără aluzii la cei doi soți dinainte, că doar știe de unde a luat-o, iar pe mine, din ”taică părinte” nu m-a scos niciodată. De câte ori m-am dus să-i văd, s-a ridicat în picioare, poftindu-mă să stau la locul de cinste la masă. Fiica mea n-a avut copii cu primii doi soți. Cu Teoharie are. Dumnezeu îi ocrotește și pe comuniștii cumsecade.
– Deci nu numai creștinii se bucură de oblăduirea dumnezeieștii puteri?
– Firește. Un bun comunist înseamnă de fapt un bun creștin.
Din conversația de mai sus se vede că a existat un domeniu în care Geamănu n-a avut noroc.
Astfel că se poate înscrie o nouă zicală paralelă cu cea veche, privind jocul de cărți și dragostea.
Pentru Geamănu, ajuns încă mai mare, devenit secretar al Consiliului de Stat, cu numele trecut mereu în actele oficiale alături de al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, se poate spune fără teamă de greșeală că “a avut noroc în politică, dar a pierdut în dragoste”.
Și nimeni în afară de el nu știe dacă a fost fericit.
